Salvati Copiii…din buric!

Sunt în parte trist , în parte mulțumit. Am ajuns întâmplător la o serbare de copii școlari , tematica fiind Crăciunul, eveniment cu niste adulti inimoși , copii mai mult sau mai puțin talentați dar până la urmă toți niște mici oameni calzi într-o dimineață rece. Nu vreau să insist asupra părții în care s-au făcut cadouri deși poate până la urmă e tot ce a contat, cei mici au primit ceva de care poate ,în altă situație, nu ar fi avut parte. Noi cei din jur am primit zâmbete, colinde și poezii. Fără nici un fel de ipocrizii și ifose de filantrop , m-am simțit bine. Util. Normal. Poate că gesturile de genul ăsta sunt tot ce ne mai salvează ca societate. Mă bucur că poate măcar 10% dintre acei copii vor conștientiza mai târziu că fiind civilizat, onest și muncind, ai parte de satisfacții și recompense. Altfel sunt doar zâmbete, celofane și prea mult zahăr. Unicul moment total eronat a fost că după un colaj de dansuri populare reușite , micuțele lelițe au revenit îmbrăcate în pirande! Și a urmat o repriză de dans din buric , ușor obscenă, total nepotrivită cu restul evenimentului, sub ochii ușor mirați ai unor danezi de la Crucea Roșie. M-a durut puțin . Nu am absolut nimic cu țiganii. Muzica lor nu mă deranjează mai mult decât românii țiganizați ce o ascultă în ritm de flegme și semințe. M-a durut privirea deferentă dar curioasă a danezilor, inocența copiilor ce dansau ca niște femei adulte lângă un Moș Crăciun costeliv și obosit la 25 de ani.  Am avut un moment de jenă pentru că dispăruse tot Crăciunul din sala aceea de clasă și nu rămăsese decât sintagma : ROMÂNIA – Gipsy . Nu suntem doar atât dar parcă uneori ne forțăm. După ce micile pirande au redevenit școlărițe și o tânără cu voce superbă a cântat Deschide ușa creștine , mi-am revenit. Însă mai aud un pic cum zdrăngăne tamburina și bănuții de la gâtul fetelor. Bachtalo Krecunu! la toți!

La mélancolie du temps perdu

De neînțeles pentru mine e tristețea acrobatului

ce de la înălțime vede plasa de salvare

Ca pe o cămașă de forță ascunsă la vedere.

Și nu știu decât că fiecare preferam să ne mințim

Că noi pășim în gol când plasa e mereu acolo.

Regretul timpului suspendat,

E că atârnă deasupra de uitare,

Amenințat de viitor și făr’  de plasă de scăpare,

În el stând concentrat tot ce am visat...

Castele de nisip

to L. :whatever castles we shall build ...this is only ours...

Bogdan Panait -untitled

Să stau pierdut în dupa-amiaza asta plină de ceață,
Stricând castele de nisip.
S-alerg spre tine ca luna spre o nouă dimineață
Și din valuri să îți aduc bucăți de gheață.
Să le-ncălzesc la sânul tău ,
În fumul alburiu de la țigara mea
Să-ți șoptesc : Iubito zău,
Spune-mi ce ai vrea?
Când înserarea te lasă goală
Și cerul roșu te pictează
Din albul infinit în smoală
Să pășim doar noi și amara după-amiază…
…

Dileme de Icar

Să ardem poduri!
Să trecem mai departe!
Îmbătați de vremelnice roluri,
Eroi ce nu vor cunoaște moarte!
Cu zâmbetele noastre mute înfipte pe obraji
Să alergăm spre noapte,
Călătoria fără de grijă și bagaj!
Și mă întreb în timp ce zbor
Suntem tot noi aici , în trupurile lăsate jos?
Suntem tot tineri sau doar bătrâni ce-au uitat că mor?
Unde ajungem când aripile se frâng din os?

Frustrare

            Eu nu vreau să scriu despre încă o sinucidere de cântăreață intrată într-un con de umbră. E prea puțin de spus de fapt. Dar cazul de față îmi deschide ochii pe un subiect viu : frustrarea. E plină lumea de frustrări tăinuite, tristeți și neîmpliniri. Mă văd și pe mine așa uneori pierdut în momente de ură față de ceea ce nu am realizat și văd la alții.  Nu cred în cei care adoptă masca unei fericiri tâmpe , multumiți ca sunt doar sănătoși . Schopenhauer spunea că gradul de sensibilitate la frustrare e direct proporțional cu nivelul de inteligență și educație. Înclin să cred și eu asta văzând cum marea masă tronează salivând cu nasul în TV la toate bazaconiile de pseudo-vedete. Armura primitivismului și o piramidă a nevoilor pitică te feresc de frustrări, neajunsuri și nefericiri. Proștii poate nu sunt chiar fericiți dar nu se sinucid , nu devin maniaco-depresivi, nu cutreieră lumea gârboviți de neîmplinirile lor și ale lumii în spate.  Pe lângă  prost , cei mai lipsiți de frustrări sunt tinerii. E logic. Ei încă nu au gustat veninul scârbos al neputinței în fața eșecului. Încep să cred că nu ne doboară durerea sa lipsa ci incapacitatea de a lupta . Nu suntem o societate bolnavă per se ci doar obosită, trădată, vândută pe nimic. Nu am fost niciodată vaccinați împotriva eșecului ca națiile ce l-au cunoscut din plin. Anexați unei lumi de consumatori teleghidați cu politici mărunte și modele debile pentru cei necopți , nu facem decât să ne afundăm în frustrarea poate și indusă de raportarea la o lume funcțională , unde performanța în orice domeniu e o condiție sine qua non a societății nu o excepție hilară ca la noi. Suntem frustrați de prea multe, prea devreme și asta ne face mai răi, ne coboară , ne individualizează într-un mod extrem de negativ . Societatea fragmentată în oameni miciți de neajunsuri , de oameni ce nu reacționează pozitiv sau nu conștientizează prea bine care le sunt adevăratele nevoi și probleme nu se va mișca decât insesizabil înainte și mult prea mult înapoi. Ceea ce mă întristează cel mai tare e că nu întrevăd nici măcar la nivel utopic, o soluție, un punct de plecare. Sunt zilele de acum, înainte de sărbătorile de iarnă în care văd tristețea și frustrarea ieșind cel mai mult în evidență. Concluziile mele  sunt la fel de triste . Egoismul e singura armă împotriva frustrării pentru că numai luptând pentru tine te poți apăra de marasmul că  ți se pun piedici mai mult sau mai puțin vizibile . Armă cu două tăișuri, egoismul nu va duce niciodată la armonie. Poți profita de unii , te poți lupta cu ceilalți dar nu vei apropia pe nimeni cu rapacitate și centrare exclusiva pe tine însuți. Inclusiv la nivel declarativ concluzia asta nu mă mulțumește și asta e doar o altă frustrare . Voi de ce sunteți frustrați zilele astea?

Început de iarnă

 

Cu buzele crăpate , șuier spre tine aburii vorbelor.

Cu drumul colțuros și ascuns, înfășurat la picioare,

Mă îndepărtez de mine ca să ajung la tine.

Frigul îmi e mantie

Mă înfășoară pân’  la inimă,

Rămasă caldă ca grâul sub zăpadă.

La colțul ochilor cusute lacrimi

Au înghețat în curgere,

Săratele regrete de amintiri mai dulci.

Visez prin toată iarna asta cenușie

La o furtună de zăpadă !

Din vremea când eram copii

Și de nimic vinovați…

Un om memorabil

Că țara asta e plină de nulități e deja un șablon, o redundanță. Toți ne minunăm și repetăm ca niște patefoane stricate , obsesiva placă a descompunerii societății românești , a putrefacției morale și a falselor modele. Cu toate astea, merită să ne reamintim că nu totul e pierdut. Sunt oameni plecați dintre noi dar a căror amintire poate fi vie atâta timp cât vor exista ochi să citească și minți să înțeleagă . Nu vreau să fac apologia vreunuia din intelectualii marcanți ai vremurilor noastre. Sunt destule situri si publicații unde vă puteți informa. Azi însă eu mi-am amintit de Petre Țuțea . Nu cred că îl uitasem propriu-zis niciodată pentru că sub o formă sau alta mereu a fost prezent în viziunea mea despre lume, românism , politică . Mi-a reamintit , accidental, un amic și îi mulțumesc lui Adrian cu ocazia asta. Țuțea , mai exact volumul ,,322 de vorbe memorabile,, , m-a frapat în adolescență . O parte din filosofia omului în cauză nu am înțeles-o atunci. Era normal! La 17 ani citeam din experiența unui ins care ajunsese la 89 de ani, trecut prin două războaie mondiale, două lovituri de stat majore, 8 ani de temniță, o viață ulterioară de șicane securiste și o bătrânețe scufundată în religie . Fiu de preot, economist de profesie , Țuțea a fost (mai intai) un marxist entuziast și mistic asa cum îl vedea prietenul său , Emil Cioran.  O nepotrivire de caracter în opinia mea! S-a materializat în schimb o compatibilitate cu mesajul legionar al lui Zelea Codreanu. A fost absorbit în angrenajul guvernului legionar iar de aici până la persecuția comunistă nu a fost decât un pas. Anii 70 si 80 ( după ieșirea din închisoare ) au fost consumați în teroare, proiecte întrerupte  -o disidență reală – fapt ce se observă în modul de expunere al comunismului și stalinismului în cărțile sale. Petre Țuțea nu a fost un sfânt. Nimeni nu poate să îl sanctifice , să îl absolve de păcate , să șteargă totul doar pentru că a murit. Oameni ca el însă sunt cei care dețin seva gândirii naționale. Pe lângă faptul că nu e o lectură deosebit de complicată, 322 de vorbe memorabile denotă o doză de ironie superbă deși tristă la adresa noastră , a tuturor, ca neam , ca gintă. Nu e batjocura de factură tinerească a lupilor tineri de acum. Greutatea cu care se lovesc opiniile sale dau un aer axiomatic și implacabil deși tonul e oarecum glumeț, chiar și grosolan uneori. Nu sunt pe deplin împăcat cu raportările la religie și spiritualitate . Însă pot să cred , în ceea ce îl privește pe omul Țuțea, că și-a găsit liniștea pe care nu a avut-o în timpul vieții. Modul de expunere al ideilor, coloratura comparațiilor și capacitatea de sinteză mă fac să recomand călduros opera acestui om și mai ales dialogurile cu Gabriel Liiceanu. Citiți-i biografia pe internet mai întâi. Sunt convins că viața sa o să vă suscite interesul pentru cărți. A vorbit despre libertate( pentru că a prețuit-o prin pierdere)  , prostie( a cunoscut cea mai neagră perioadă de negare a valorii – anii 50) , credință( creștinismul i-a marcat întreaga existență) , politică( nu a încetat niciodată să aibă opinii în această direcție). În încheiere ,îi acord cuvântul :

În afară de carti nu traiesc decat dobitoacele si sfintii: unele pentru ca nu au ratiune, ceilalti pentru ca o au intr-o prea mare masura ca sa mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de constiinta.( despre CARTE)

Celei ce s-a vindecat

Eram nebuni cândva.
Te-ai vindecat de dragostea mea
De nebunia necuprinsă, orbirea și tot dansul nostru mut.
Eu salășluiesc în zgomotul pașilor tăi,
Mă ocrotește mersul tău din noapte catre soare,
Alinat de mâna-ti  albă , rece.
Erai cândva , un infinit în urmă,
Nebună și nebună după mine.
Te-ai vindecat de dragostea ta,
Zâmbești strâmb și ții pasul strâns.
Ca toți oamenii sănătoși pe care-i știu,
Mereu te doare ceva…
Doar  de dragostea mea ai scăpat.

Nevoia de rege

Valul de simpatie de care s-a bucurat momentul discursului regelui Mihai în fața Parlamentului nu e deloc un eveniment curios. Desi vorbim de o țară, pe care oricum am privi-o , nu are tradiție monarhică – iar aici iau in calcul o simplă matematică istorică : 4 regi  dintre care doar 2 ( Carol I și Ferdinand) au beneficiat de o domnie stabilă – produsele ultimilor 20 de ani în materie de lideri politici cu o imagine legitimă sunt complet perimate. Mare parte a populației nu dă doi bani pe casa de Hohenzollern  ( mai nou regele renunțând la apartenența aceasta pentru a-l ajuta în construirea unei identități princiare pe ginerele său Radu Duda) dar este complet dezamăgită de discursul electoral și problemele de imagine ale principalilor jucători din partidele politice. Nu poți să bănui că mai e vorba de nostalgie la niște oameni născuți în plină epocă socialistă, educați în ideea că monarhia este un sistem perimat și parazitar. Dacă acești oameni salută prezența regelui în Parlament este datorită nevoilor de legitimizare, normalizare și decență – principii asociate cu existența unui monarh. Indicatorii aceștia nu fac decât să tragă un semnal de alarmă că încă nu ne-am depășit condiția de societate în tranziție . România nu are nevoie de un rege ci de un sistem politic mai puțin terfelit . România nu are nevoie, în aceste momente , de un suveran- jucător ci de un vector de imagine de care să nu râdă Sarkozy și Merkel pe la summit-uri și care să poată pună o oarecare distanță între persoana sa și un partid sau altul . Privind în urmă însă, vom observa că regii României nu s-au putut distanța de jocuri politice sau influența unui guvern sau altul( a facut Carol al II-lea o încercare și rezultatul îl știm cu toții). Personal , nu îl simpatizez pe regele Mihai. E departe de cum îmi imaginez eu un monarh , nu a avut niciodată o charismă personală( vorbesc de aparițiile televizate de după 89) dar e oricând preferabil unui Traian Băsescu . Pentru că în România așa se pune problema : când voturile nu sunt furate cu dibăcie , unul dintre argumentele votanților este X nu are MOACĂ de președinte! Mi se pare o dovadă fantastică de primitivism să judecăm exclusiv prin prisma înfățișării. Primitivismul și dezamăgirea sunt astfel două motive ale nevoii de rege . Suntem primitivi politic deși ne place să ne conferim o aură de boieri când spunem : domne …păi regele…ehee…eram departe acum! Nu știu cât de departe eram acum dacă îl urcam în tron pe rege. Cu siguranță acum e nevoie de altă atitudine decât cea de președinte-jucător. Apropo: de-abia acum înțelegem pe de-a întregul atacul de gherilă al lui Băsescu la adresa regelui. În concluzie , nevoia României de rege este perfect justificabilă acum.

Om

 

Când ultima suflare-mi urcă în gât

Și ochii mi se-nchid

Nu mă gândesc la câte am avut

Sau ce pleacă dincolo de zid…

 

Câte porunci am ignorat,

Percepte vechi lăsate-n mucegai,

Nici câtă-i preacurvia n-am aflat

Si neadevăruri  ţesute în frumos strai.

 

Lăsat de Dumnezeu

Pradă lui Darwin și-ntrebării,

Pornesc precum Perseu

În ciuda timpului și-a mării.

 

Și peste toate să domnesc,

Stăpân și sclav al propriului regat,

Până-n clipa în care o să părăsesc

Al ultimei iubitei mele, pat…

Nescris

 

Cu ochii plecați în goană spre soare

Mă privesc din orbire.

Am mâinile reci și buzele cusute cu regrete,

Aș vrea să cânt tăcerea dar vântul mă acoperă.

Furtuna e aproape și rece și smoala cerului îmi inundă toți porii.

Așteptând un semn ce nu s-a scris,

Dintr-un trecut neîntâmplat,

Amuțit și vinovat ,

Că totul e precum am meritat…

Eroul intră pe ușa din dos

Urmașii africani ai maimuțelor au caracteristici fizice superioare omului alb civilizat. În viitor trebuiesc exclusi din competițiile sportive! , scuipă Hitler cuvintele cu o grimasă.

Anul este 1936. Locul e Berlin iar evenimentul : Jocurile Olimpice.

Prin fața tribunei oficiale trece un grup de atleti , medaliați cu aur. În fruntea lor, un tânăr de culoare în echipamentul Statelor Unite.  E epuizat dar fericit. Trebuie să urce pe podium . Tocmai a câștigat proba de săritură în lungime. Lângă el neamțul Lutz Long și japonezul Nioto Tajima. Sunt incremeniți într-un salut cu mâna întinsă și murmură un Sieg Heil! Jesse Owens își duce mâna la un chipiu inexistent , în parte salut , în parte ironie. Dictatorul Reichului de 1000 de ani  își îndreaptă uniforma și pleacă vădit nemulțumit.

E povestea primei înfrângeri a nazismului cu mult înainte ca invazia Poloniei să se producă sau compatrioții lui Tajima să își verse bombele la Pearl Harbor.

Cu toții am citit despre această întâmplare în paginile ziarelor sau în istoria Jocurilor Olimpice.  Ce nu știu atât de mulți e cum Hitler i-ar fi strâns mâna într-o întrevedere privată atletului american sau cum nici unul dintre presedinții americani de până la Eisenhower l-au băgat în seamă pe acesta. Owens scria că de la F.D. Roosevelt (președintele in funcție în 1936) nu a primit nici măcar o telegramă de felicitare. Mai mult, la întoarcerea în S.U.A. , Jesse Owens, eroul medaliat de 4 ori cu aur la Berlin a trebuit să folosească liftul de marfă spre recepția dată în cinstea sa. Cu alte cuvinte  era omagiat de oameni care nu doreau să împartă cu el aerul unei cabine de lift pentru câteva minute! Minunata țară a libertății nu s-a dezis de stereotipii și rasism decât mult mai târziu și  în tot timpul acesta patria ipocriziei turna smoală clocotită în paginile ziarelor către naziști și comuniști.

Huidu , corbii și accidentul

     Nu am vrut să scriu despre nefericitul eveniment de ieri dimineață în care a fost implicat Șerban Huidu. Nu mă pasionează să fiu un fel de placă de rezonanță a agențiilor de știri, să comentez orice eveniment sau bombă de presă . Am urmărit ca toți ceilalți firul poveștii și unghiurile în care este prezentată , dezbătută și mai nou: demontată precum toate opționalele de pe SUV-ul lui Huidu. Mi se pare de-a dreptul sinistru să văd acești pretinși jurnaliști ciugulind precum corbii din ochii celor morți și discutând ridicol despre cât de sigură și dotată era mașina respectivă insinuând în vorbele lor veninul unei mânii proletare asupra burghezului asupritor ce iată! a strivit cu tancul său imperialist trei sărmane vieți aflate într-o mașină a poporului , un modest Logan. Mulți, prea mulți , bat monedă pe faptul că Huidu era incomplet recuperat și nu ar fi trebuit să urce la volan în momentul de față , ba că are un trecut în ceea ce privește sancțiunile rutiere( amenzi pentru viteză, depășiri neregulamentare etc.) . Aș întreba câți dintre noi nu și-ar fi dorit , aflați în postura lui , să își recupereze viața de dinainte de accidentul de ski, câți nu ar fi făcut exact la fel sau câți dintre ei nu au depășit măcar o dată pe linie continuă sau să fi mers cu mai mult decât limita legală . În afară de Radu Banciu( a cărui explozie de agresivitate stupidă mă blochează pur și simplu) care a adus argumentul irefutabil că el nu deține carnet de conducere , sunt convins că demolatorii lui Șerban Huidu nu prea pot să se claseze în categoria cei fără de vină ce pot ridica piatra . Să nu fiu înțeles greșit! Nu sunt nicidecum partizanul lui Huidu, nu am vreo simpatie deosebită pentru omul de televiziune . Mi-aș dori ca poliția și procurorii să ancheteze cu maximum de seriozitate accidentul iar vinovații găsiți să fie pedepsiți în limita superioara a legii. Mai știu că e posibil să auzim ,ca în atâtea cazuri celebre ,de vreo pedeapsă hilară fără nici măcar o zi de pușcărie , în urma unor mușamalizări tacite și înțelegeri negustorești cu familiile victimelor. Ce nu mi se pare normal este pornirea  campaniei de presă ce se duce în aceste momente cu o violență extremă . Nu minimalizez urmările acestui accident în care totuși au murit trei oameni . Povestea e tristă dar noi o ducem în noroi prin goana după senzațional sau vendette personale a câtorva corbi. Nu știu să fie Huidu vinovat de toate relele din societatea asta ca să îl bată la tălpi și să îl scuipe toate precupețele prin talkshow-uri de doi lei . Dezgustător e că ne preocupă atât de tare ce a zis Huidu după accident sau articole de presă în prima pagină despre alți posesori celebri de Mercedes ML – tancul morții mai nou! Vinovat sau nu , Șerban Huidu e deja condamnat în spațiul public din două motive : 1. S-a urcat la volan prea repede după accidentul de ski și 2. Este o persoană cu destule dușmănii în audio-vizual . De la sosirea primilor reporteri la fața locului , accidentul groaznic în care au murit acei oameni a încetat să mai fie o întâmplare tristă și a devenit concomitent bombă de presă, armă de răzbunare, stâlp al infamiei și rampă de lansare pentru tot felul de frustrați anonimi . Sunt curios cum se va judeca acest caz având în vedere tonele de cerneală scurse și relatarea mai mult decât părtinitoare acum când nici măcar ancheta preliminară nu s-a încheiat. Vor putea acei judecători să aplice legea în mod echitabil după toate cele spuse?  Nu îmi rămâne decât să sper că da. Judecat la rece , poate fi privit altfel decât ca un accident ?

Predicții din trecut

Unde te vezi în zece ani?

Cât de simplu e să visezi când ți se pune întrebarea asta. Mă gândesc la mine însumi, cel de acum zece ani . Nu am pierdut prea multe de atunci . Poate doar inocența ( câtă mai era) și ușurința în visare .  E mult sau puțin? Alții au ridicat imperii, au ucis , au pierdut oameni dragi , credințe , posesiuni ce acum sunt năpădite de buruieni și uitare. Eu mi-am lăsat rând pe rând naivitățile să cadă cum cade epiderma moartă de pe șerpi , ca straturile de pe ceapă ca să ajung la adevărul că în fața viitorului nu suntem niciodată pregătiți . Nu poți să prezici prea bine cum nici nu te poți lăsa în seama hazardului . Nu există salt în gol cu finalitate pozitivă . Companiile de asigurări visează frumos dar nisipurile mișcătoare nu iartă. Unde mă vedeam acum zece ani de fapt? Nu aici , în postura de acum , vă asigur . Am schimbat drumurile pe măsură ce am ajuns în diverse intersecții sau fundături, m-am întors și am reluat traseul . Nu sunt un învingător…încă. Refuz însă să cred că predicția de acum un timp, nevalabilă azi, înseamnă o înfrângere . Guvernele României și-au ratat mai mereu predicțiile și nu a demisionat nimeni . Așa că nici eu , nici oricare dintre voi ce nu sunteți în limitele obiectivelor de acum zece ani nu trebuie să dezarmăm . Lumea se schimbă în jurul nostru, cetățile cad, idolii se reneagă  și tu tot vei merge în continuare . Pentru că în zece ani se pot pierde și câștiga multe. În egală măsură poți da și lua viață , poți ridica sau demola . Predestinarea nu există, ghinionul nu e o scuză . Dezamăgirea ce mă încearcă nu e mai puternică decât dorința de a îmi găsi drumul așa că o să răspund data viitoare cu :  Mă văd mergând!

Munca la români

Preiau un fel de leapsă auzită la radio în timp ce mă întorceam acasă de la serviciu. Oamenii de la respectivul radio( Europa FM) dezbăteau noțiunea de muncă așa cum o percepe societatea românească . Discutaseră și cu un sociolog ce încerca să explice că românul nu e eminamente leneș cum nici germanul nu e aprioric harnic. Sunt doar stereotipii rasiale zice domnul în cauză . Eu nu știu ce să zic. Istoric vorbind nu avem nici o tradiție a leneviei dar nici a muncii asidue. Cert e că timp de mai bine de patruzeci de ani, în perioadă comunistă a omului multilateral dezvoltat sub oblăduirea partidului și a cârmaciului , în România s-a muncit . Nu o spune nostalgia celui ce scrie( ar fi si cam dificil luând în considerare vârsta fragedă, la scară istorică, pe care o dețin ) ci kilometri de drum, electrificări, industrializare, orașe apărute din câmp și așa mai departe. Că toate acestea nu au venit în mod natural , prin voință populară , s-a tot dezbătut. Dar vă întreb? Un oarecare Jean-Pierre sau Geraldine X , cetățeni ai Parisului anului 1860 , au insistat să reconstruiască un oraș întreg sau a fost voința unui nene numit Napoleon al III-lea? Sankt Petersburgul nu s-a ridicat din Neva că a simțit mujicul Ivan necesitatea construirii de poduri și palate ci din grația și mila lui Petru cel Mare. Exemplele pot continua cu autostrăzi germane in perioada interbelică construite în ideea progresului unei mașinării de luptă ce a însângerat ulterior lumea . Revenind la munca românului cred că deja bășcălia se poate opri. S-a muncit, se muncește. Problema e când se pierde mai mult decât se muncește și cum se muncește . România nu duce lipsă de spinări și brațe . Ne lipsește impulsul de a face ce trebuie , cum trebuie, atât timp cât trebuie. Recompensa e derizorie ca în toate țările de mâna a II a spre a III a. Managementul muncii e disipat în politicianisme grotești pe de-o parte și în ambiții și avariții de nouveau-riche( sectorul privat) pe de alta.  România nu duce lipsă de muncitori cum nu duce lipsă nici de medici. Spitalele sunt problema. Plățile sunt problema . Înainte să ne întrebăm dacă românul desconsideră munca ar fi util să vedem dacă nu cumva munca îl desconsideră pe român . Când ești perceput ca o extensie a lopeții, când banii altuia nu te recompensează ci ți se aruncă în ideea unei mari pomeni nu pot să cred că îți mai poate cere cineva abnegația semenului tău din oricare altă țară civilizată . Nu caut scuze, tot noi am inventat zicala  Noi ne facem că muncim, ei se fac ca ne plătesc . Dar mai știu ceva, sunt puțini care vor accepta să moară de foame doar pentru că sunt leneși. Lenea nu a omorât pe nimeni pentru că ajungi să te trezești și pui mâna să faci ceva.  Cam asta cred eu. Și încă o chestie: Avem o problemă dacă într-un ziar ( fie el și tabloid) ajungem să avem 2 pagini : gospodarul de la pagina 4 și fata de la pagina 5 . Nu ar trebui să existe niciuna din aceste două rubrici.  Munca nu trebuie glorificată ci doar răsplătită echitabil iar curvăsăria trebuie impozitată și controlată medical nu pusă în pagini de ziare ca să saliveze prostovanii.

Sfaturi practice din situații reale

    E plin de gospodari si gospodine in blogosferă . Se scrie despre orice de la gogoșari la cum sa agăți( femei, tablouri, haine-n cuiere) . Nu mi-am dorit asta niciodată .  Nu cred în rețete de revistă, formule magice, cuvinte-cheie. E jignitor sa cred ca îmi va merge acelasi clișeu sau o suită cu toată lumea . Trebuie să recunosc că în anumite situații  se certifică niște teoreme . Nu am să enumăr o listă , le luăm pe parcurs să nu devenim plictisitori.

    Astăzi – friend zone . Nu prea îmi place să traduc pentru că nu știu dacă translația în limba română înglobează conceptul . Pe scurt: e situația în care noi, sărmani bărbați tâmpiți , ajungem uneori: cel mai bun prieten gay al unei femei FĂRĂ A FI  gay! E o performanță nu? Auzim de toate : de nenorocitul de dinainte, de toate probleme ei , ale bichonului , oferim consiliere pentru unghii rupte, păreri pentru nuanțe de vopsea, cărăm potaia la mașină , reparăm calculatoare deși ultima dată când ai instalat ceva presupunea un bec și o dulie . Mai mult decât atâta noi suntem ăia pierduți în club într-un grup de 10 femei bete. Suntem mâna din spatele declanșatorului pentru poza de grup pe care o postează mâine pe facebook dar niciodată prezent în cadru. Ne bucurăm de încrederea ei totală și știm deja toate bârfele pentru că pentru ea suntem deja UNA DINTRE FETE! Doar că nu o recunoaște nimeni pe față . E ca un act de corupție tacită în care părțile se mulțumesc cu un surogat . Asta suntem : cea mai bună alternativă la postura de iubit. Noi plecăm acasă când ni se spune, nu ne îmbătăm ca porcii( încă sperăm și stăm abstinenți ca niște pustnici) ,  nu îi pretindem explicații, nu o reținem de la a flirta cu x si y .  Și nu ne închidem telefoanele. Niciodată. Nu e nevoie să fim sunați, apelați sau băgați în  seama  pur și simplu . Ne descurcăm cu un minim de atenție . Ar fi cam multe exemple și sunt convins că orice mascul alpha își râde un pic amar în barbă acum , amintindu-și de el însuși și obiectul adorației platonice.

    Sfatul de azi: NU intrați acolo. Dezavantaj clar pe termen lung. De la friend zone până la ești fratele pe care nu l-am avut niciodată sau ești cel mai bun prieten al meu nu e chiar așa mult . Iar drumul ăsta e sens unic și blocat la capăt. Nu vă pot spune cum să nu ajungeți așa. Rahatul se întâmplă! Dar dacă simțiți asta…eject! Oriunde , oricând , cu oricine altcineva. Și spune-ți-i că nu vă plac bichonii și nici conversațiile despre ex.

P.S. : Dupa cum a spus distinsul domn Mago: performanta ar fi sa treceti de la friend zone la friends with benefits.

Some other kind of poetry

click pe fotografie pentru marire

click pe fotografie pentru marire

Doua fotografii de care sunt totusi mandru, fara false modestii...

Vorba bună

Hai mai repede ! Citește ce am de spus aici. Mă grăbesc să mai torn o grămadă de prostii. Nu strâmba din nas! Nu e psihologie de marketing , nu încerc să-ți cumpăr privirea , o vreau degeaba . Negația ne vine natural nu-i așa? E mai de așteptat să îți apară în fața ochilor debile spume de la gura vreunui frustrat plătit la semne ( cca 2000) decât un articol despre familia ce fabrică viori de o sută de ani sau analiza pertinenta a economiei subterane . Nu îl întreba de caractere că se gândește doar la spuza pe care și-o poate trage! Eu unul nici nu îl acuz. Nu îi cere demnitate că îți explică metode de a ți-o introduce în cur ca-n Filantropica . Compromisul ascuns , intransigența și deontologia de carton  sunt vecine de coloană . Patetismul corcit în amatorism abundă peste tot și te  miri că ai europarlamentari ce siluiesc limba română la fiecare deschidere de gură ? Încetează să speri în vorba bună , cuvântul măsurat , opinia argumentată . Ai mai auzit toate frazele de mai sus cândva? E deja-vu? Nu vorbeam despre jurnalismul de scandal . Vrei exemple concrete pentru că par că bat câmpii? Cumpără maine presa locală și urmărește pagina de social și editorialele . E îndeajuns! Sunt prea părtinitor ? Cumpără presa centrală! Ia un așa zis ziar quality . O sa găsești în el fețe cunoscute , intelectuali, specialiști , tehnocrați . Și ei scriu, crizează , acuză sau încearcă felația . Dar ce zic eu să cumperi ! Mai bine citește ediția on-line! Printul moare dar stai fără grijă, de concediat o să fie concediați doar amărâții care trudeau să scoată efectiv ziarul și să ți-l aducă ție lângă cafea dimineața. În rest…tăcere! Nici-o vorbă bună…nu rămâne nepedepsită!

Strangers

Ce uimire mă încearcă văzând cât de linistitor pare să ne confesăm oamenilor necunoscuți. Scutul mersului în orb în ceea ce privește trecutul nostru e impenetrabil . Nu ne cunoaște , nu ne poate face rău . Poate însă să fie femeia gonflabilă a frustrărilor noastre mentale , poate să fie un umăr de plâns deși nu îți poate transmite căldură . Cred că toată lumea are nevoie de un străin ( de noi )  cel puțin din timp în timp . Mă tem însă că după prima dată devine ca un one night stand . A doua oară nu mai e același lucru. Intervine un pic de cunoaștere. Străinul are nume , are față , opinii, probleme. Magia s-a dus deja. Când străinul își pierde umbra și capătă contur ne poate judeca și asta nu ne mai place deloc. Că ne avem deja prietenii gata să opineze și să bârfească mâine problema ta de astă seară . Revenind la uimirea mea de început ,e fascinant cum lipsa de încredere ,pe care o manifestăm din ce în ce mai des , se topește în persoana pe care ți-o pune în cale hazardul pentru un moment anume din viață când tot ce acumulezi în interior trage spre lumină . Nu îi spui maică-tii că ești gay, nu îi spui lu’ taică-tu că ai rămas gravidă la șaișpe ani! Primul care va afla e doar un scaun de bar mai departe, conduce taxi-ul în drum spre casă , păzește noaptea vreo clădire . Nu îți vine să recunoști celui mai bun prieten că ai pierdut tot ce ai avut într-o afacere păguboasă. O să asculte o fătucă plictisită căreia îi lași ceasul de firmă amanet . Dragostea ta ascunsă , strivită și murdărită nu se revarsă spre tăinuire celor aproape. O trântești prieteniei virtuale născute pe fibră optică și noduri de rețea de aici până la New Delhi.

Am două întrebări: Ai vorbit de curând cu vreun necunoscut?  și Tu pentru cine ești un străin?

Supraviețuitorul

Când l-am cunoscut pe bătrânul cu mâini tremurânde , ningea smintit afară. Parcă toata iarna se grăbea să dea zăpada la ofertă . Martie îi spunea decât în calendare că viscolul îmi inspira o iarnă completă . Moșul nu fuma clișeic țigări rulate de el ci vântura un pachet de Marlboro roșu. Genul de țigări care te răpun și tânăr să fi fost dar mai ales șubrezit și adus de spate ca omul din fața mea . Ani de zile îl privisem stând la poarta casei sale dărăpănate ca și el, întunecat la față și tăcut ca o ușă închisă . Îmi povestea bunicul meu că venise jumătate nebun din Siberia la vreo cinci – șase ani după război. Avea două degete lipsă la mâna stângă , un picior beteag cu ceva adaos de la o grenadă rusească în carne și o mână de tinichele lucitoare de la un rege dispărut și el între timp . Colectivizarea și avântul stahanovist al anilor 50 se lipiseră de el ca marxism-leninismul de Statele Unite . Adică deloc. Trecuse prin deceniile de socialism fără să intre în  cârd cu nimeni și fără să își apropie vecinii sau rudele regăsite . Avusese nevastă ce îl crezuse mort și plecase din sat înainte ca stafia umblătoare să apară . Nu îl întrebasem de vorbă niciodată pentru că atunci când eram copil ne gonea din preajma lui cu o indiferență zdrobitoare . Antiteza dintre viața noastră și a lui era maximă . Am crescut pe măsură ce el se sfrijea și îmbătrânea și mai mult. Timpul însă nu îmi potolise curiozitatea de  a vorbi cu cineva care supraviețuise Stalingradului și celor mai nenorocite pușcării inventate de tătucul Iosif Vissarionovici . În iarna de care vorbesc căzuse la pat și bunicu-meu( văr de-al lui mai îndepărtat) mă rugase să îl duc până la medic că urgia de afara și picioarele nu îi permiteau să facă asta singur. După vizita la medic și drumul de întoarcere , nereușind să schimb mai mult de trei-patru banalități , mă pregăteam dezamăgit să mă întorc acasă. Înainte să ies pe ușă( parcă și-a ales expres momentul) mi-a cerut un foc și mi-a arătat muțește un scaun lângă patul în care se așezase .

-  Vrei și tu să știi nu?

- Ce să vreau nene Dumitre?

A râs scurt moșul . Fără veselie . Aspru ca gerul rusesc.

- Ai vrea să știi povestea mea copile. Pe unde am bântuit, cum am dormit în tranșee înghețate sau cum am mâncat coji de cartofi fierte cu scoarță de copac în Siberia.

Am aprobat oarecum mașinal fără a îmi putea lua ochii de la țigara ce îi dansa în mâinile tremurătoare în mijlocul unui nor de fum ce îi încadra fața cutată .

Mi-a povestit. Mult. Cu voce clară . Vocea parcă nu îi aparținea. Era hotărâtă şi sumbră . Frazele curgeau lucid ca un râu de munte . Eram în transă  . Am văzut băiatul de atunci trecând ape, ascunzându-se în sate noroioase , pe dealuri înverzite sub cătarea unei mitraliere ce își scuipa florile de plumb spre alți tinerei culcați în iarbă . L-am urmărit dormind sub lumina și simfonia obuzelor într-o groapă murdară , tremurând cu obrazul lipit de un mal de pământ între camarazii săi morți. Am blestemat cu el armata, pe mareșal , pe regele-copil nevolnic, pe Hitler și pe Stalin și toată nebunia din jurul lui . I-am auzit pribegia, pașii târâți ai captivității, zgomotul hârlețului în minele uitate de Dumnezeu și de Diavol deopotrivă . Am citit amnistia prizonierilor de război și lungul drum către casă . Acolo am găsit alături de el doar amintiri înțepenite , uși închise , locuri goale și priviri furișe . Am gustat furia de a fi lepădat de cei ce îi știai dragi. Am ascultat răcnetele politrucilor și am scuipat în țărână când treceau steaguri roșii la defilare. Am îmbătrânit alături de el în țara pe care o pierdusem, țara pe care nu o mai regăseam . I-am înțeles obida , lehamitea și tăcerile .

I-am aprins o țigară de la mine în cele din urmă . A pufăit ironic. Erau slabe. Asemenea nouă . Cei de acum. El fumase tutun măturat din vagoane , rulat în hârtie plină de plumb și litere chirilice. Fumase anii , trăsese moartea în piept de câteva ori  și acum trăgea de țigările astea slabe ca de bieții lui frați de arme căzuți în somnul cel mare. Când am plecat spre casă mă întrebam  dacă mai prinde Paștele.

Până să se topească ultima zăpadă m-a sunat bunicul . Murise moș Dumitru. Se stinsese pur și simplu ca o lumânare arsă la ambele capete. Îmi mai aduc aminte că nu a lăsat decât nişte decoraţii mâncate de vreme şi un livret militar. Restul s-a dus uitării , rămas pe undeva pe la Odessa, Stalingrad sau Vorkuta.

Mai tăceți bă!

Îmi displac cam multe lucruri. Cei ce mă cunosc cât de cât știu că-s cam cârcotaș . O chestiune care mă scoate din minți e să aud cum lansează unii sentințe de parcă miezul de fier al pământului se oprește de câte ori își flexează ei corzile vocale ca să emită păreri! Le zice PĂRERI! Adică sunt puncte de vedere personale nu universal valabile . Cuvântul ăsta mai are un înțeles în dicționar și nu e întâmplător așa : iluzie , închipuire. Îi caracterizează perfect pe maimuțoii care confundă personalitatea cu diareea verbală . A alege să taci atunci când nu e musai sa vorbești nu e o problemă . A alege sa stai în banca ta când ești depășit nu a ucis pe nimeni . E unul din sporturile noastre favorite . Dacă taci ești pasiv , pasiv fiind prost , prost însemnând victimă . Nu am fost niciodată tipul tăcut și retras.  Recunosc( chiar și în fața Marii Adunări Naționale) că am greșit discursiv de suficiente dăți încât să nu am cum să mă erijez în lupul moralist . Am observat că dacă tac eu mereu se va ridica altă voce . Presupun că nu sunt singurul căruia i s-a întâmplat într-un cerc de amici să existe momente de tăcere în care tocmai prostul satului se trezește vorbind . Momentul cheie vine acum:

Ce faci? Îl lași să baliverneze , să își peroreze tâmpenia doar pentru că deține scutul șablonului fiecare e îndreptățit la o opinie? Dacă îl contrezi ești mâncat! Ai intrat în teritoriul lui. Ești în pericol de a spune tâmpenii la rândul tău. Discuția logică și polemica sunt pentru imbecil noțiuni dificile și nu pot ține prea mult . Dacă îl lași în pace va lua tăcerea ca pe aprobare și se va umfla în pene convins de importanța sunetelor ce îi scapă pe gură . Una peste alta eu am decis că vreau să tac mai mult și să încerc să gândesc în egală măsură . Nu se va putea mereu, știu asta. Vor mai exista stupizenii și din partea mea  dar măcar încerc să mai subțiez rândurile tâmpilor cu gură multă și argumente șubrede .

Mahmur

Dimineți cleioase cu un soare topit intre nori. Orice s-ar fi intâmplat în seara precedentă nu se compară cu gustul din gură. Ai senzația că ai înghițit scrumiera cu tot ce era în ea. Prin toți porii transpiră alcoolul. Și rușinea . Organele se revoltă în tine ca blocul comunist în 89. Te simți ca Ceaușescu pe 21 decembrie . Soluția de evacuare: baia . Dacă te târăști până acolo o sa capeți o decorație sau cel puțin așa ți se pare echitabil . Ai vomitat? Încă nu . Durerea de cap îți aduce aminte de Lord of The Rings. Cum făceau orcii ăia arme pe nicovale uriașe …cam așa ești și tu . Deghizat în nicovală . Orice sunet e amplificat la un maxim insuportabil . Și din nou îți promiți că nu mai faci asta niciodată exact ca o fătucă grasă și deprimată ce a mai dat gata o găleată de înghețată doar pentru că bărbații sunt porci. Începi să îți revii și nu e plăcut. Cad pe tine ca dintr-un șifonier supra-aglomerat toate zdrențele amintirilor de aseară . Mda…ai pus mâna pe vreun  sân interzis? Ai glumit prea mult cu cine nu trebuia ? Ce te doare cel mai tare : ai băut banii pe care nu îi aveai. Scotocești frenetic în sertarul maică-tii după aspirine . Neagă absorbantele, treci de anti-depresive . Apă, multă apă ! Nu e momentul să te gândești la soarta calotei glaciare , a urșilor polari sau a copiilor din Somalia care merg 5 kilometri pentru un pahar de apă curată! Să fie risipă! Lasă dușul să îți curgă-n cap! Încep și telefoanele să sune . Le ignori sau răspunzi . Te simți ca la concursurile TV cu premii iluzorii . Poți să întrebi publicul! Greața e încă prezentă ca o soacră cu viziune . Mâinile îți tremură . Ai vreo vânătaie nou-dobândită? Dacă da , undeva în vreun colț de bar zace o masă abuzată de tine . Aproape te resemnezi. Nu există trucuri . În beție ca și în dragoste doar timpul le vindecă pe toate.

Apropo…ai spus tuturor bancul cu TIMPUL aseară. Cum care? ala cu tim-pu*a mea!

Portretul meu văzut de tine

 

Privit de aproape și insistent

Îmi spui că par absent

Că ochii mei nu oglindesc lumina

Și în vorbele mele simți că nu mai apasă nici măcar vina.

 

Îți răsfiri degetele prin părul meu

Și-mi spui că parcă am mai îmbătrânit un pic

Ca timpul isi sapa urme din greu

Iar de curând mă vezi si cinic

 

Ai culori estompate

Înfășurate în tăceri vinovate

Drese cu zâmbete crispate

Reflectate de oglinzi stricate.

 

Mi-ai spus asta ,

Ți-ai ridicat haina și tristețea

Și zici că tu nu ești proasta,

Cu care prind eu bătrânețea…

Telefon la semafor

Acum câteva zile , la semafor , stăteam scufundat în gândurile mele și o durere de cap . Mă trezesc cu un ciocănit în geam . O cerșetoare cu un mobil la ureche îmi zâmbea ca dintr-un advertorial despre cât de importante sunt lucrarile dentare . Siderat deschid geamul . Nici mai mult nici mai puțin , până să zic ceva îmi face semn că shhh…vorbește la telefon! O fi vrând să îmi zică să îi încarc cartela că nu mai are credit să își sune vreo rudă din stolul plecat în țările calde? Nu mai văzusem tehnica asta până acum .Am dat muzica mai încet că părea că se chinuie să audă ce i se spune din telefon. Tăcut , am scos 1 leu din portofel și i l-am întins .  Cu mâna liberă l-a preluat , a înclinat capul în timp ce asculta atentă în mobilul de unde răzbăteau mai multe voci și s-a topit spre mașina din spatele meu . Se făcuse verde și au început ceilalți să claxoneze. La naiba! Oamenii moderni nu au pic de respect pentru o conversație telefonica!

Atunci când pleci

 

Nu vreau sa îți mai vorbesc

Sunt pierdut când te privesc

Aștept întunericul să-mi îmbrace gândul

Și în urma ta să se insinueze doar vântul.

Ai apusul în mână și îl strângi ca ultima noastră legătură

Am să îți urez furtună

Și așa poate pasul o să ți-l întorci

Să mă întrebi dacă vreau să închizi ușa

Atunci când frigul muscă prea tare…

Uichend panoramic

Cum sunt convins ca toata lumea arde de nerăbdare să știe ce fac eu la sfârșit de săptămână , m-am gândit să vă împărtășesc aici ce si cum ( copyright Costache) . Ultima escapada – un tur montan Transalpina – Transfăgărășan . Pe scurt – ceața de horror pe muntele Păpușa ,  momente clișeice de film american a dime-a dozen  , 8 grade celsius simtite in slapi( cum e Madaline?),un drum interesant, câteva peisaje frumoase . Sibiul nu m-a dat pe spate decât prin  faptul că pare un oraș nemțesc vechi.  Restaurantul Sergiana din centru e fabulos cel puțin ca inventivitate asupra meniului . Sorbiți o zamă acolo daca aveți ocazia sau beți o nefiltrată!  Transfăgărășanul în porțiunea filmată și la Top Gear e genul de șosea magnifică pentru ăia cu valențe de piloți . Priveliștea la Bâlea alternează între țigăneala românească cu săbii ninja, haine de blana artificială și kurtoș / porumb/ mici și bere și frumusețea rece a lacului montan . Drumul de coborâre de la Bâlea la Vidraru e un coșmar, o groapă continuă încurcată de niște foste urme de asfalt . Hotelul Posada de lângă Vidraru își merită banii fiind unul dintre cele mai interesante în care am stat. Distracția maximă a fost la Poienari unde ascensiunea celor 1480 de trepte e partea cea mai amuzantă. O grasă eșuată undeva pe la a 700-a treaptă răcnea suav în timp ce coboram : ÎMI BAG PULA ÎN CETATEA TA! VREI SA FAC INFARCT?!! Mă uit să îl văd pe Vlad Țepeș că mă gândeam că pe proprietar îl ceartă . Când colo, un cocalar sfrijit făcea cristiane prin țărână zburdând către huidumă deoarece (mi s-a relevat mai tarziu) clona Vioricai de la Clejani  deținea cash-flow-ul .  Am trecut rânjind sarcastic la turistii în prag de apoplexie ce se întrebau siderați cât mai de urcat ( deh! eu aveam deja experiență! Mă întrebasem asta cu vreo juma de oră în urmă iar acum coboram relaxat ca un adevărat mountain-man) . Una peste alta, destul de frumos, de ce să fiu cârcotaș dar ca mai totdeauna ,când mă plimb prin România, rămân cu senzația că majoritatea suntem niște intruși nedemni de locul în sine.

Zilele de după

        Când eram mai mic am văzut un film care m-a impresionat foarte tare. Se numea The Day After si descria o Americă răvășită de niscaiva megatone de uraniu , plutoniu si alte vrăjeli din astea atomice.  Ideea e că eu voiam să fac un joc de cuvinte legat de faptul ca sunt proaspăt întors din concediu și sunt cam lipsit de chef de viață . Îmi e și lene să scriu dar probabil asta nu ar trebui sa vă spun ca ziceți dupaia că vă dau material de umplutură și nici măcar nu e o varianta print sa va fie utilă în gospodărie. Concediul meu nu e ceva nemaipomenit ca să merite o postare întreagă dar sunt vreo două-trei chestii memorabile ce trebuiesc redate.

1. După o ciorbă târzie și câteva beri pe plajă, prietenul meu Adi a venit cu o chestie foarte misto: Bă tu realizezi că ciorba de burtă e supa INCEPTION?

Aaaa…nuuu?

Da băăă….Deci e ciorbă de BURTĂ pe care o bagi in BURTĂ!! E ca visul în interiorul altui vis!!! Adica INCEPTION bă inculturiștilor care nu vă uitati la filmele lu Di Caprio!

2. Cocalarii care își umplu parbrizul cu  -j de mii de cruci , amulete, talismane, icoane…sunt protejați de Doamne-Doamne într-o măsură direct proporțională cu numărul bazaconiilor atârnate acolo? Pentru ca eu mă gândesc ca ar cam avea nevoie având în vedere ca nu prea  mai diclesc șoseaua de atatea artefacte!

3. Dacă vă greșiți la concedii in Romania si mai ales prin Neptun-Olimp, mergeți la restaurantul Flamingo. Trebuie să o cunoașteți pe Elena Udrea. Cum care Elena Udrea? Șefa de sală! Așa o cheamă. Prietenu Fane a încercat la ea gluma cu Eu sunt Băsescu! Tanti a scos buletinul! Una peste alta vinul e mișto , friptura în sânge și formația localului parcă l-a clonat pe unu dintre aia de la Gypsy Kings. Adica sună bine!

Cam atât că vă zisei că nu sunt inspirat azi!

Dan ''se vinde'' SI online la Carturesti

Volumul ''Aproape Dragoste'' al bunului meu prieten ''maestru''' Dan Podaru se gaseste si online la Carturesti la adresa pe care o voi lasa mai jos. Asta ca sa nu ziceti ca nu reusiti ''sa il cumparati''!

http://librarie.carturesti.ro/aproape-dragoste-252121

Atletul albanez ce-a invins timpul (printre altele)

          Mă întorceam de la Pitești către Craiova și colegul meu Andrei (ce își dorește foarte tare un rol negativ pe blog ) îmi zice: Ai băut vreodată bragă? Cum asta e una dintre chestiile pe care le am în bucket list , am primit destul de interesat ideea. Ca să găsim în Slatina pe una din străduțele încurcate din spatele pieței centrale , un mic colț de casă bătrânească unde timpul e realmente încremenit . Prăvălia familiei Memish funcționează de vreo câteva sute de ani în Slatina și e axată pe zaharicalele specifice zonei balcanice: halviță , înghețată la cornet, sarailii , baclavale , bragă și limonadă .  Magazinul în sine nu impresionează nici prin curățenie și nici prin dotări fiind eminamente genul de loc pe care vi-l amintiți din copilăria de la țară sau de prin cărțile în care se descrie atmosfera târgurilor și micilor orașe ale secolului al XIX-lea. Alămurile pătate de muște, muzica de la Radio România Actualități , un calendar vechi , linoleumul de pe jos sunt însă cum nu se poate mai nimerite și par crescute direct din pardoseli și pereții igrasioși . Braga, ce chiar e ieftină ca-n zicală( 1 leu paharul) mie mi-a semănat cu un nectar de pere/piersici. Are niște depuneri în componență dar e placuta la gust și răcoritoare. Tratația a venit însă sub forma halviței cu alune ce eu o cunoșteam mai degrabă sub denumirea de nugă. Foarte dulce, moale și consistentă s-a potrivit de minune cu braga rece. Stând cu coatele lipite de tejgheaua prăvăliei m-am trezit admirând autografe de actori , muzicieni sau politicieni ce au trecut pragul familiei Memish. Povestea am citit-o un pic mai târziu cu ajutorul lui friend Gugăl. Albanezii Memish sunt stabiliți în Slatina de mai bine de două secole, au rezistat în vremea prigoanei chiaburilor de către autoritățile comuniste ( singura firmă privată de până în 1990) iar numele de Atletul Albanez vine de la o întâmplare semi-legendară a unui precursor al actualului proprietar ce a învins ,pe la 1912,la tranta, un sportiv turc aflat în trecere prin Slatina spre Viena. Fostul ambasador al SUA în România , James Rosapepe, era unul dintre fanii băuturii din tărâțe a lui Hashim Memish ce își aduce aminte cu plăcere cum tot golea americanul cănile de bragă și îi zicea cu senchiu mister Hashim!

       Mi-am promis să revin în prăvălia albanezilor de câte ori voi avea ocazia .  E o frântură de istorie ce merită trăită și mai e și dulce la propriu.

P.S. : Îmi pare rău Andrei dar te-ai ales cu un rol pozitiv …de data asta!

Oameni

       Ce amuzant e să vezi oameni scoși cu forța din zona lor de confort, prinși într-o dilemă , sfâșiați între afirmațiile trecute și faptele prezente . Ce ușor își agață preconcepțiile de gât și le numesc principii. Decorații de tinichea ce ruginesc rapid și coclesc pe haine noi sau vechi . Da! Oamenii nu se schimbă dar schimbă și dărâmă construcții din jurul lor . Își jură lor, altora, promit și semnează ! Încep, continuă, iau pauze, dau ultimatumuri , perseverează , tergiversează și adesea retractează, corectează ca numai arareori să rămână consecvenți . Convingerile sunt precum chiloții . Nu le poți avea la infinit. Vine un moment în care chiar e cazul sa schimbi. Am auzit că suntem suma convingerilor noastre, principiile ne definesc, opinia ne individualizează . Până la un punct așa poate fi  dar prefer să cred că suntem suma oamenilor pe care îi cunoaștem în cursul vieților noastre. Cei ce învață viața la singular și teoretic închiși în turnuri de fildeș de-abia se suportă pe ei înșiși iar percepția lor despre lume e ca aceea a unui miop cu dioptrii total greșite . Nu poți renunța la oameni, nici măcar sau mai ales la cei care de fapt nu îți plac pentru că realitatea cea mai aspră în ei o găsești . Fie că râzi sau te enervezi , gravitezi în lume, ai sateliții tăi și poate că ești satelit pentru alții. Auzi generalități de la mine acum și crezi că nu spun nimic nou dar deja s-a declanșat ceva în mintea ta. Nu ți-am mutat nici un principiu din loc dar  timpul de reflecție la aceste cuvinte te scoate dintr-o anumită rutină. Oamenii sunt esențiali . Uitați de câini! Vă pot iubi mai mult bichonii voștri maltezi dar încercați să trăiți pe o planetă doar cu ei! Nu e chiar cea mai bună variantă ? Mda…Așa mă gândeam și eu!  Nu vreau să zgândăr coarda sensibilă așa a la Aurelian Andreescu , nu trebuie să ne îndrăgostim de viață ca-n campania aia cu îmbrățișări gratuite dar ar fi cazul să înțelegem că dacă nu vorbim strict de o supraviețuire animalică e esențial să poți să trăiești printre oameni. Așa cum sunt . Inconsecvenți . Nedrepți . Mincinoși. Odioși. Nebuni. Criminali. Absurzi. Frumoși.Hidoși . Fascinanți.

Mesaj returnat. Lipsa destinatar

Cu cafeaua răcită pe masă,
Îți scriu prin fumul de țigară
Preistorica noastră conexiune amară,
Cuvinte pentru o noapte întunecoasă.

Nu știu când vor pleca spre tine
Se aude ca nu mai răzbate nimic
Iar iarna suflă între zile cu gheață
Din prognoza meteo aud doar zgomot de fond…

Îți mai scriu cum totul e neschimbat aici
Doar cafeaua pare mai slabă
Țigările amare
Iar epilogul încă doare…

Ce rămâne…

Cum e cu sentimentele ce rămân după ce totul se prăbușește? Englezii au un cuvânt care mie îmi place foarte mult : linger . Se referă la lucruri ce rămân în viață deși gradual mor. Un fel de descompunere vie dar fără oroarea de maladie care se înțelege aici. Așa mi se pare că se îndreaptă spre uitare unele relații . Acolo unde lupta a încetat, furia , dezamăgirea și dorul au clacat în final, mai plutește ceva. Un sentiment nedefinit pentru că nu e nici prietenie și nici fascinația seducției ce te-a cuprins cândva sau pur si simplu starea de îndrăgostire . Totuși , o trăire perfect capabilă să ne ridice un zâmbet pe buze și un tremur ușor în glas când se aduce aminte de persoana în cauză. Se zice prea ușor …ah…nu ai trecut peste x sau y!  Până la urmă cum să treci peste?  Suntem oameni și numai foarte puțini dintre noi au buldozere. Așa că doar timpul trece efectiv peste noi și iubirile noastre. În viața mea nu am trecut peste nici o femeie . Mai mult sau mai puțin , la toate, când vine vorba de amintiri și nostalgie , le închin un zâmbet , o strângere invizibilă și probabil ipotetică a cordului . Nu le iubesc. Poate nu le-am iubit nici atunci când zâmbetele noastre erau despărțite doar de buze. Dar nicidecum nu pot să uit, să mototolesc și să trec indiferent prin imaginea lor ca și cum ar fi o expoziție de ochi, guri, țâțe și funduri . Nu! Nu fac reclama mascată la vreo campanie feministă ! Nu mă refer la femei în totalitatea lor. Cum nu sunt Julio Iglesias sau Ilie Năstase , am in minte doar cele câteva ce mi-au tulburat trecutul intercalându-se în viața mea. Ei bine…au rămas acolo. Nu în ideea de întoarcere la ele. Marea majoritate a lucrurilor terminate nu au noimă în a fi resurescitate. De prea multe ori arată ca și creația doctorului Frankenstein: în primă instanță miraculoase dar ca apoi să se transforme într-un eșec riscant și o dezamăgire ce cuprinde în ea toată eroarea întoarcerii, reanimării . Dacă relațiile în suferință merită ceva, e eutanasia. E renunțarea blândă . Rămânem prieteni nu există! ( cineva din trecutul meu va zâmbi ironic acum dar știe că un caz singular e doar excepția de la regulă) . Nu rămânem prieteni, nu vom mai putea fi amanți,iubiți, pereche etc. Ne retragem în noi , redevenim doar indivizi dar părți mici de memorie și sentiment gravitează precum corpurile cerești în spațiu. Unele pleacă arzând spre țărână și apoi nimic . Dar nu totul se pierde . De cele mai multe ori , rămâne măcar un zâmbet în colțul gurii, o bătaie ratată de inimă când se aude un nume, un salut tremurat…Și nu e nimic rău!

Lucruri previzibile…si nu prea!

      Privind un pic în urmă ajung la concluzia ca nimic nu e imprevizibil: Amy Winehouse dă ortu popii dupa o paranghelie serioasă ce l-ar face până și pe Adi de la Cesena după cum îi spune în buletin de respect și uimire , Știința fu dezafiliată de la toate competitiile de fotbal/țurcă/blătuială pe maidane cu pretenții de stadion din România de către o gașcă veselă de  federales și Mititelu își trăiește în continuare visele erotice de gras virgin că o să le arate el cine e capo di tutti frutti. Pe altă parte , Băselu( hai Răzvane că știi că nu puteam scrie ceva fără să mă iau și de Chior un pic) cică vrea să pară un tip destins și îi chemă pe pseudo-actorașii cu Blonda , Chioru și Piticu să se producă în sala de spectacole de la Cotroshima. Ce  evidentă și enervantă manevră de PR , atât de târzie , după gafa tipic pedelistă de a pune un pumn nesimțit de mare într-o gură ce nici măcar nu spune mare lucru ( bine că de data asta a fost un pumn și nu un penis – cum procedează băieții portocalii) . În plan local că tot suntem la Craiova, i se ridicară interdicțiile lui Solomon – previzibil? E clar că în niște bărcuțe , niște mărinici…aaa..pardon …marinari…scot de zor apa ce le ajunge spre gât. Neașteptat sau nu , un vestic nevrotic si devenit sociopat din cauza faptului că toată lumea în Scandinavia trăiește prea bine și liniștit în umbra unor PIB-uri pe care la ministerul de finante din Romania , ăia nici nu știu să le numere dacă au făcut școala cu Funeriu, a detonat ceva artificii în mijlocul Oslo-ului. Previzibil, niște cenacluri de scriitori cu AK-47 și turbane, revendică isprava. Parcă terminase nenea Barack cu ăștia de se bucurau toți semi-intelectualii prin online și rețele de socializare. Mda…ce urmează? Cred că e timpul pentru o nouă epidemie de ceva cu H , N si cifra 1 undeva în denumire.

N-avem timp

N-avem timp nici măcar să respiram,
Nici somnul nu ni-i lin, nu avem timp de proiecte,
Traim doar pe moment,
Iar de ambitii și boli ne-am vindecat pentru ca ne costau prea mult.
Nu mai cedăm timp pentru lecții acum că ne  putem cumpăra dreptatea
Am invatat că nimic nu e un dar
Ci doar promoție și marketing.
Timpul o povară,
Iubirile iluzii,
Încrederea s-a terminat.
E mai ușor să ștergi decât să scrii,
Cu tristețe văd că nu mai contează să știi ceva
Atâta timp cât contul e mai mare.
Oricum ai tăia însă
Orice lucru are două fețe strâmbe.
N-am învățat cât am dreptul să fiu supărat
Pentru că societatea mă vrea rânjind în linie cu toți ceilalți
Și am aflat că oamenii ce nu te cunosc
Judecă mai aspru ca oricine.
Cei cinstiți cu ei înșiși nu ne sunt necesari aici.
Am învațat că orice suferința ai avea ,
Lumea nu se va opri în loc pentru problema ta
Decât dacă ai apărut la TV și-n tabloide.
Am învățat că scrisul e mai degrabă o armă
Decât o alinare
Iar cititul , uneori , e o capcană letală
Pentru inteligența ta.
Am învățat că până și oamenii la care ținem cel mai mult
Pot renunța la noi într-o clipită.
Am incetat  să iubesc oamenii
Și-am stins lumina.

Dacă

Dacă nici gura mea
Nu-ți spune ce trebuie s-auzi
Când te apleci sub vremea rea
Și de lumea-ntreagă te ascunzi

Dacă nici ochii mei
Nu-ți sunt oglindă
Și cauți Dumnezei între atei
Privirea mea n-o să se stingă!

Dacă nici mâna-mi caldă
Nu va opri tot viscolul din tine
Tot aici voi fi ca stânca ce valul o scaldă
Atunci când furtuna revine.

Dacă nici acum
Voi fi atunci,
Ca ieri și azi , mereu pe drum
Legând poduri peste prăpastii adânci

Dacă nu sau da
Ești tatuată în mintea mea
Culoarea ta e vie
Stropită cu veșnicie.

Aproape Dragoste, mereu Dan…

           Cuvintele pot spune nimic uneori dar în cazul de față(unul fericit) cuvintele spun multe . Dan Podaru are multe de spus, de povestit și are harul de a face asta cum trebuie . Așa l-am cunoscut – povestind.  Așa ne-am împrietenit – vorbind într-una și eu și el . Cu o experiență de viață mai deosebită decât  a multora , Dan Podaru e el însuși un personaj . Am zărit în el o figură oarecum familiară și în același timp un om nou . Pentru mine Dan va fi mereu un soi de oltean combinat cu un bucureștean , melanj pozitiv și impulsiv  cu minte ageră și metafore numeroase în tolbă.  Postarea asta însă e despre altceva : Dan și-a lansat primul volum de poezii acum câteva zile . Se intitulează Aproape Dragoste și e un material închinat nu numai iubirii în toate formele ei ci pe undeva o autobiografie stilizată a unui om ce trăiește intens , un artist ce se înfige adânc în realitate deși oferă în scris contrariul.  Nu pot să nu vă recomand volumul pentru că reprezintă o experiență (aproape) totală: poeme ce dau de gândit , ce mângâie sau înțeapă, melancolii mocnite și nu în ultimul rând fotografii excepționale, așezate cu pricepere lângă o poezie sau alta . Prezentarea grafică reușește să dea acea senzație de autor serios ce își calculează bine pașii , evitând metehnele de artiști neînțeleși ale unor inși de altfel talentați. O să redau mai jos câteva din versurile mele preferate din acest volum  cu precizarea că sunt încă multe exemple și mi-ar trebui un blog dedicat să le ofer pe toate:

2000

Suntem în era Marlboro
Suntem în era moartă,
Suntem în anul 2000
Şi timpul nu ne iartă.
Sunt iarăşi singur şi exact
Sunt iar fără de lege
Sunt un egal şi un final
Iar timpul nu mai trece.
Curând eu plec spre voi din nou,
Curând m-aplec spre tine
Suntem în anul 2000
Iar timpul nu-mi mai vine.

                  Sunt gata să fac un pariu cu voi : fiecare cititor se va regăsi în rândurile volumului lui Dan , mai devreme sau mai târziu pentru că asta este până la urmă poezia sa: fragmente de sine , trăire autentică , memorie , reverie și anticipație .

                  Cartea se poate achiziționa de pe situl autorului sau de la librăriile Cărturești.

Fuck You!

Un mic omagiu adus monologului lui Edward Norton despre New York in  filmul ''25th hour'' aplicat pe Romania:

Fuck the self-righteous bastards that give us lessons in morality just after downloading underage porn!

Fuck the stupid creatures that stay hypnotized in front of the tv to watch shit washing their minds in late night shows!

Fuck the tabloids for giving birth to plastic bags called ''assistants''!

Fuck these variable worth(in Euro) prostitutes with their maxi breasts and mini brains!

Fuck the lecherous impotent 60 year olds pumped up in viagra and mastercards and their collection of whores!

Fuck  Bruxelles for allowing in the parliament daddy's little slut and  the megalomaniac shepherd!

Fuck you ...my neighbor for throwing your garbage from your balcony straight into a parking lot!

Fuck you Adria Family for just being here and loving it!

Fuck the president and fuck the prime-minister and all your money grabbing servants !

Fuck myself -is somewhat masturbation - for still voting and hoping!

Specie nouă!

        Aseară , destul de târziu, în timpul plimbărilor mele nocturne cu mașina , pe unul din bulevardele Craiovei mă întâlnesc cu un grup de biciclisti. Puștani cu toții, nu mi-au atras foarte tare atenția , decât că păreau să se distreze foarte tare ceea ce nu e un lucru așa de neobișnuit . Faza tare a constat în faptul că grupul era închis de două fătuci pe câte un mountain bike fiecare . Nu mi-au sărit în ochi protecțiile reflectorizante sau farurile  bicicletelor cât hainele cu super-sclipici , marca incerta, trase in roz si turcoaz  și pupezele  și vehiculele lor pe doua roti . Erau la fel de concentrate ca Lance Armstrong dupa ce pierduse un coi și revenise în circuit. Am incetinit suficient de mult încât să le aud: Feeeee….nu mai merge fatăăăăăă așa repede că mă doare burtaaaaaaa!!! . Clar ,mi-am zis în gând, am descoperit pițipoanca-biciclistă  .  Acum , stau eu să reflectez, cam așa trebuie să fi fost și celebra Coana Mița. Nu am stat sa le urmăresc să văd dacă au căzut și și-au rupt pi…cioarele dar un lucru e cert: am vazut două semințărese îmbrăcate și accesorizate ca pentru discoteca de la Podari mergând pe biciclete în buricul târgului . Nu mai vazusem cocalari sau cocalarese făcând efort fizic susținut până acum în afară de expectoratul flegmei sau dansatul din burti/buric/cur. Mă bucur totuși că mai fac și lucruri d'astea când iau pauze de la stresat moșii de la scară și ascultat manele la telefonu' mobil . Dacă tot își luară grija BAC-ului de pe cap măcar acum se pot concentra pe o viitoare participare la Turul Franței că  la pedalat nu iti trebuie minte multă …

Întrebări

   

    Esti tot ce ti-ai dorit?

    Ai alergat prin ploile făr'  de oprire?

    Ca să găsești orbit , un răsărit nemărginit.

    Și atunci ai continuat chiar dincolo de linia de sosire?

    

     Cântărite îndoielile , sunt mai ușoare acum?

     E dragostea o confirmare?

     Că sufletul îți poate sta-ntr-un gram de scrum

     Bătut de întuneric până la lipsa de culoare?

    

       Și unde sunt armatele de îngeri?

       Unde e toată gloria divină?

       Când  lumea-ntreaga radiază plângeri

       Sub zarea curată și senină!

  

        Unde am ajuns, plecați de nicăieri?

        Și ale cui sunt toate măștile?

        Curgând pe fețe și azi ca până ieri

        Ca lacrimi false ce luminează nopțile.

Cuvinte pentru atunci când visezi

 

Te priveam dimineața în lumina caldă

Cum se plimbă umbre pe chipul tău

Și spre mine deschizi ferestre verzi

Ești mirată când îmi atingi zâmbetul

Și pari că vrei să îl oprești pentru tine

Nu îmi amintesc decât mâinile tale

Și orbirea ar fi o binecuvântare

Pentru că orice altceva nu îmi va mai bucura privirea ,

Orice e mai puțin decât să văd cum te pierzi tu în așternuturi

Căutându-mă pe mine în vise

Chemată de cuvintele mele , agățate de zâmbetul pe care îl aștepți mereu…

Trage BAC-ul mai la mal…

         Dacă liga lu’ Mitică e la ceas de pauză și în politică decât Băsescu mai dă cu vâsla-n baltă borând din Chivasu’  de doișpe ani pe vremelnicul dar totuși rege Mihai, ne aruncarăm ochii asupra examenului de maturitate . Adică bacalaureatul. Unde se fură ,cică ,în stilul consacrat prin sedii de partid sau de guvern . Super-terminatorul educațional Daniel Funeriu zis Colegul Neutru a intrat în mafia profesorașilor cu 7 milioane salariu și amenință că dacă tot nu știe el genurile măcar să nu mai ia nimeni diplome . Una peste alta la BAC s-a copiat cu largul concurs al cadrelor didactice . Mare rahat pe bat! E ceva nou? Nu prea cred. Efectul ar fi ca se creează o masă de absolvenți ce au carențe grave în educație . Eu îmi imaginez că peste niște ani și masterate șmenuite prin universități cu ștaif din lumea bună , niște băieți din ăștia(și fete- să nu discriminăm că îmi pierd din cititori)  o să ajungă și ei miniștri în guvernul Boc 45 . Problema morală care mi se ridică totuși în fața ochilor e că sistemul educativ prost croit, administrarea instituțiilor de către manageri implementați precum porumbul de un partid sau altul, salarizarea derizorie și lipsa gravă de respect acordată celor care săvârșesc actul didactic au dus la situația ca din 150 de elevi la un examen , 100 să fie prinși cu fițuici . Nu aș vrea să le iau apărarea dar mă gândesc că oricum problema esențială se accentueaza cu lipsa unui examen serios de admitere la facultăți unde tot tampitul intra cu un dosar in mana si iese direct ca in The Wall spre tocatorul social si cerand ajutor de somaj. Acolo  putregaiul examenelor blătuite e și mai masiv . Cât despre ce se întâmplă acum cu profesorii și elevii surprinși în mizeria cu BAC-ul , nu asistăm decât la o vânătoare de vrăjitoare marca PDL 2011, praf în ochii tâmpilor și pâine și circ până la următoarea mega-arestare comandată pentru vreun nabab cu termen de valabilitate redus în portul Cotroceni. Hai Gaudeamus igitur și gheață-n pahar mateloți!

Cum rezolvă rușii probleme delicate

      In numărul curent al revistei Historia e un articol interesant despre Lavrenti Beria , șeful poliției politice sovietice din perioada stalinistă . Materialul are la bază  cartea biografică a fiului lui Beria, Sergo . Printre dezvăluirile inedite se strecoară în capitolul dedicat lui Stalin un schimb de telegrame cu președintele american F.D. Roosevelt ca urmare a întâlnirilor secrete de la Teheran(1943) unde cei doi lideri puseseră la cale suprimarea imperiului britanic ca obiectiv după înfrângerea naziștilor . Le redau conform articolului mai jos:

În anul 1944, Roosevelt i-a trimis lui Stalin o telegramă cifrată în care îi scrie, textual: „După cum ştiţi, sunt în campanie electorală pentru al patrulea mandat de preşedinte al SUA. Ar fi extrem de jenant pentru mine dacă ar transpira în presă ceva din natura convorbirilor private avute cu Dumneavoastră la Teheran. Roosevelt”.

Răspunsul lui Stalin a făcut senzaţie când jurnalistul american David Brinkley  a făcut publice aceste  două   telegrame la televiziunea naţională americană: „Domnule Preşedinte. Confirm primirea telegramei Dumneavoastră şi vă comunic măsurile luate aici: stenogramele convorbirilor noastre au fost arse, iar translatorul nostru a fost împuşcat. Stalin” .

Ăsta da management politic nu?

         Articolul integral din revista HISTORIA 

Omul zilei

     

          Rolling Stone îl declară pe Tom Waits omul zilei în muzică . Trubadurul cu voce abrazivă , veșnic experimentând pe propriul ficat și pe instrumentele muzicale a ajuns la 63 de ani . Tipul ce pretinde că s-a născut pe bancheta din spate a unui taxi aflat în mers în San Diego ,în adolescență a locuit într-o mașină și a fost portar de club de noapte în L.A., a cântat jazz la megafon nu doar o dată, s-a războit cu marile agenții de publicitate care îi folosiseră cântecele în campanii de adevertising(Opel a pierdut un proces intentat de Waits pentru ca folosise intr-un spot in Norvegia, un artist a carui voce semana incredibil de mult cu a Trubadurului) , comentând malițios la adresa altor superstaruri( gen M.J.) care făceau banii pe chestia asta,a fost inspirat de scriitori ca Jack Kerouac sau Charles Bukowski, a jucat în filme ciudățele gen  La tigre e la neve al lui Benigni sau Imaginarium of Doctor Parnassus regizat de Terry Gilliam și nu în ultimul rând a cantat , întinzând la maxim corzile-i vocale aspre și ruginite , îndulcind sunetul cu măiestria de pianist . În decursul a vreo 30 de ani de carieră a scos în lume piese ca : Small Change , Heartattack and Vine ,Swordfishtrombones,The Piano has been drinking , Jersey Girl( melodie ce a fost cântată ulterior de Bruce Springsteen și mai apoi Bon Jovi) , Blind Love și nu în ultimul rând You can never hold back spring . Cei ce se apleacă asupra biografiei sale vor observa un artist a cărui carieră e într-o continuă evoluție, transformare ce îl lasă totuși recognoscibil de fiecare dată atunci când pune paharul de bourbon deoparte și se apropie de microfon . Comparat într-o revistă de muzică cu o deviație de  orchestră de la fier vechi, Waits face ce știe mai bine : cântă, joacă în filme și trăiește respirând prin toate pistoanele sale unse de alcool și tutun!

un cantec exceptional de pe coloana sonora a filmului La Tigre e La Neve(Roberto Benigni)