miercuri, 5 septembrie 2012

Septembrie, miercuri


       Mda. M-am intors. E un sablon de scriitoraș chestiunea asta pentru ca de fapt nu am fost plecat nicaieri. Avand in vedere ca îi disprețuiesc maxim pe țuțării cu fantasme de formatori de opinie ce se tot produc în file de jurnal pe platformele astea gratuite , nu o sa va jignesc povestindu-va despre perioada de elipsă blogosferică din vara aceasta. Cum singurul lucru extraordinar din ultima vreme era sa îi prezentăm nota de plată Chiorului și din păcate am decis sa îi dăm pe caiet în continuare nu știu despre ce aș putea să vă vorbesc. Toate nenorocirile și creaturile descrise în trecut pe acest blog se pare că sunt încă prezente dar au intrat în amorțire și concediu , culturile agricole sunt compromise în anul de grație 2012 și ca o tristețe: tataie al meu e cam șubred sa își mai producă în continuare vinul magic ce îi reușește o dată la câțiva ani. Vă recomand să citiți noua carte a lui Stephen King( 11.22.65 JFK) , e absolut superba ca frescă a societății americane postbelice și vine cu niște presupuneri interesante despre un viitor alternativ .  Nu vă recomand să vă ucideți ultima fărâmă de copilărie uitându-vă la noul film cu Alba-ca-Zăpada în care joacă fătuca cu expresivitate de șipcă ruptă din gard – Kristen Stewart . E genul de film care face Hollywoodul sa fie considerat iadul pe pelicula de catre hipsteri. Cam atât pentru astăzi pentru că după cum am promis : scriu doar când e ceva de scris. Pentru orice alte momente sunt destule alte bloguri. Nu că aș recomanda consumul excesiv . Face rău la BAC. Apropo: Mă-ta CHIAR are cratima.
P.S. Titlul nu e vreun joc de cuvinte dar eram neinspirat și răcnea Brenciu în difuzoare mai devreme. De dragul realismului științific l-am parafrazat.

duminică, 8 aprilie 2012

Deschide ochii!


Nici măcar nu știu ce titlu aș putea da unei asemenea postări ca să nu sune banal sau patetic. Știu însă că foarte adesea, în goana de zi cu zi a fiecăruia dintre noi , pentru mereu mai bine, uităm să fim morali. Pierdem din vedere că din foarte puțin putem clădi ceva durabil sau măcar să sprijinim o luptă. O luptă pentru o viață normală vă semnalez azi. Printr-un comentariu de blog aflu de un caz ca multe altele : o doamna , soție și mamă a doi copii , suferă de afecțiune ce momentan îi răpește vederea și pe viitor o poate chiar ucide. Nu încerc să stârnesc mila, nu cunosc cazul prea bine și nu am nici un fel de interes la mijloc. Răspund doar pentru că de multe ori am tăcut, am plecat capul, am trecut mai departe. E minimul efort pe care pot să îl ofer și nu vă cer decât să parcurgeți paginile din linkul de mai jos. Orice hotărâre de ajutor în variile sale forme vă aparține. Persoana în cauză nu cerșește nimic și nu caută decât să își recupereze viața de dinainte . Eu sper că asemenea povești triste să nu ne mai bântuie pe viitor dar din păcate ele există in prezent . Dacă cei mai norocoși dintre noi deschid ochii în fiecare dimineața și procesul de a VEDEA e atât de la îndemână, să ne gândim că pur și simplu doamna Gabriela nu poate face asta.
Citiți mai jos vă rog:

duminică, 1 aprilie 2012

Poem fără sfârșit

 

Cu visele tocite de asprimea drumului

Căzut din marginea Raiului,

Alunec spre uitare.

Și din necuprinsa chemare,

Te întrezăresc mirată și tristă.

Frumusețe ruginită în așteptări înșelate,

Mărginită și înghesuită în valiza vieții mele.

Probabil așa stă scris

Și fatalismul orb îmi e a doua piele.

Mă urăsc și flagelarea e searbădă .

Obosită speranță , cu ochi plânși ,

Prin colb târăsc mai departe , menirea mea de om…

duminică, 25 martie 2012

Întoarcerea


Știți senzația când ,după o călătorie îndelungă , ajungi în pragul casei tale , deschizi o ușă și spațiul tău familiar te absoarbe, bagajele cărate peste tot devin secundare și aerul pare dintr-o dată recognoscibil și vibrant? Azi m-am întors aici. Nu plecasem nicăieri dar nu mai fusesem PREZENT de ceva vreme. Gândurile și metaforele se înghesuiseră prea jos în bagaje. Să scriu aceste rânduri e ca și cum îmi iau o haină veche și dragă din șifonier. E ca o cană de cafea ciobită și uzată dar care dă alt gust oricărei băuturi. Pereții nu mă strâng aici așa cum spațiul se comprimă în oricare alt loc ce nu e al meu. Gândul că am revenit și descoperind mici nimicuri din mine mă face să zâmbesc . Asigurarea că voi sta x ore sau y zile sau la infinit nu există dar drumul nu se bifurcă aici. Diferite momente se malaxează aici într-un singur eu . Literele ce se tot adună aici , acum și mai în urmă , îmi rezonează aparte și le îndrăgesc fără infatuarea de a le considera axiomatice. Inegale , precum razele de soare prin jaluzele, mi se plimbă pe înseși ființa mea. Le-am căutat mereu și le las să trăiască sau să se stingă cu toate aici. Dacă plec din propriile mele gânduri , atunci mă înțeleg cel mai bine. Rațiunea de a scrie și adevărata, unică motivație este aceea de a nu mă pierde . Aici sunt eu. Afară sunt suma celor cu care interacționez. Mai cred că ne suntem datori cu mici note sincere în subsolul fiecărei pagini care e o zi din viață. Mă gândesc că atunci când memoria și judecata vor divorța de mine încetul cu încetul, propria-mi scriere va rămâne mereu , mereu acasă …mereu aici. De aceea , de oriunde vin și oriunde voi pleca…drumul trece prin acest loc.

sâmbătă, 4 februarie 2012

Observații la revoluția privită din fotoliu


jpg
Sunt oricum dar nu ipocrit. Nu mă erijez într-un che guevara 2.0. din confortul scaunului meu. Nu am ieșit sa demonstrez . Îi respect pe cei ce au făcut-o dar nu am găsit o dorință suficient de mare în mine sa mă alătur. Am făcut ce ar fi făcut orice alt comod: am subscris la revoltă prin online . Știu că nu e suficient dar am senzația că pentru băieții semi-autiști îmbrăcați în portocaliu oricum nu contează indiferent ce formă ia nemulțumirea generală la adresa guvernării lor. Ei au câteva noțiuni de care se agață cu disperarea cretinului înfumurat și mai posedă nesimțirea negației la absurd tipică șacalilor cu carnet de partid ce nu lasă ciolanul în gură nici măcar atunci când îi tratezi cu flegme în ochi. Guvernarea cea mai ipocrita, rapace și nesimțită din istoria recentă a României merge înainte. Îmi este imposibil să fac aici o defalcare pertinentă pentru că mi-ar lua prea mult timp și materialul cât și punctele ce trebuiesc atinse ar face mai degrabă obiectul unui studio de socio-politică , acțiune pentru care recunosc că nu mă simt pregătit așa cum ministrul de interne nu este deloc pregătit să vorbească în limba română la televizor sau cum europarlamentari cu numere de mașini în loc de nume nu se pot concentra să citească cursiv texte scrise de alții. Am observat câteva lucruri însă stând în fața televizorului și pe internet în ultimele săptămâni:
1. Cei care protestau nu au ieșit de foame! Foarte mulți vorbeau despre saturația la care s-a ajuns privind această guvernare defectuoasă , neperformantă, politica ignorării valorilor, a neglijării tinerilor , a dictaturii personale , a nesimțirii , a lipsei de profesionalism, a camarilelor și a intereselor obscure de grup. Nu am văzut mahalaua ineptă , viermii, ciumpalacii! Nu erau cei care se înghesuie la deschiderea câte unui hypermarket să prindă o reducere, un ceva moka!
2. Tinerii nu vor să plece să se realizeze în altă parte. Nu există o hemoragie  auto-provocată a tinerilor specialiști într-un domeniu sau altul. Ei cer numai o politică mai puțin confuză a statului în ideea ca  își vor putea face meseria decent la ei în țară. Nu se așteaptă nimeni ca statul să CREEZE efectiv locuri pentru toată lumea. Ce li se cere parlamentarilor și guvernului e doar să nu stea în poziția mamei iedului când vine vorba de companiile multinaționale ce activează pe la noi.
3. În piețe nu se aud : Vrem 25% înapoi ! Vrem locurile de muncă la stat din nou!  NU li se cere celor de la putere să dea ceva anume , nu cerșește nimeni. Diversele nemulțumiri și cerințe , cum le numesc guvernanții , se rezumă în cele din urmă la una, maxim doua, dorințe tranșante : DEMISIE și ALEGERI ANTICIPATE!
4.Forța manifestațiilor nu stă în sprijinul politic al opoziției. Puterea se umple de ridicol aruncând vina revoltei în spatele USL-ului. Prin elucubrațiile clovnilor portocalii cu jokerul de la Cotroceni ca port-drapel se întrevede o lipsă de coerență și o rupere de realitate ce te lasă fără argumente .
5. Sacrificarea unor pioni neimportanți  în schema pedelistă (vezi Baconschi, Urban etc.) nu a calmat spiritele. Cu fiecare zi ce trece fără ca Băsescu și clica să își destupe urechile , problema lor cu poporul se accentuează. Singurul lor aliat în acest moment e iarna. Însă după cum distinsul președinte spunea  profetic  :iarna nu-i ca vara , pot să apreciez și eu că va fi foarte frig în martie și aprilie prin Victoria și Cotroceni.
În cele din urmă se naște o singură mare concluzie , împrumutată din medicină : corpurile străine ce împânzesc un organism sunt date afară în cele din urmă. Cu riscul durerilor, al sângelui și al puroiului ce ies cu ele.  Să ia aminte cei ce coc jegul de milioane de euro , sub pielea unei țări prea jigărite să mai accepte încă o rundă.

luni, 16 ianuarie 2012

Tinerii adormiţi aruncă cu pietre. „We are fucking angry!”


Imi permit sa preiau acest articol pentru ca merita citit ca marturie a cuiva(http://vlad.ursulean.ro/) ce a cutreierat ‘’revolta de duminica’’ din Bucuresti. Il reproduc integral pentru ca printr-un ‘’mister’’ situl autorului ‘’a cazut’’ ! Lectura placuta si multa minte va doresc!
buc2
 
Tinerii adormiţi aruncă cu pietre. „We are fucking angry!”
Vlad Ursulean
Cine-s huliganii, cine-s nenorociții, cine a devastat centrul Bucureștiului? Aseară am nimerit în mijlocul luptelor de stradă, m-am ferit de bolovani, am înghițit o canistră de gaz lacrimogen, am fugit de jandarmi, era să fiu linșat de niște cetățeni. Și am descoperit cu stupoare răspunsul: sunt chiar “generația adormită”, tinerii apatici, ăia care o ard prin cluburi și salvează lumea cu un like. De data asta au salvat-o agitând pumnii spre jandarmi, ridicând baricade și aruncând bucăți de borduri.
Sună ciudat, după ce auzim pe toate canalele că e vorba doar de niște huligani, ultrași, puși de dracu’ știe cine să strice frumusețe de protest pașnic. Primele lupte au fost provocate, într-adevăr, de un astfel de grup. Atunci jandarmii au intrat în ei și i-au împins spre Piața Unirii. Și s-a petrecut ceva bizar.
Pe la 9.30, o rumoare străbătea Piața Universității. Cică la Unirii e adevăratul scandal, acolo e pizdeala cu jandarmii. N-aveam nici un chef de asta, mi se părea un protest ultra-obosit și manipulat, dar ceva m-a împins spre locul ăla. Și nu eram singur.
O mulțime de grupulețe se desprind din masa strigătoare de Jos Băsescu, trec prin pasaj și se unesc într-un torent de oameni alimentat de pe toate străduțele Centrului Vechi. Pe la lupoaică nu mai putem trece, e un cordon de jandarmi. Un tip stă în fața lor și le strigă-n caschete: “Băi, eu nu ieșeam dacă aveam cu ce s-o hrănesc pe fiică-mea!” Ocolim pe străduțe, unde-i plin de polițiști locali foarte chill, și găsim o breșă abia pe la Hanul lui Manuc.
“What the fuck?!”
Când ajung la Unirii rămân paralizat și mi se face pielea de găină. În mijlocul străzii sunt două focuri mari, în depărtare se ridică o coloană de fum, dinspre mcdonalds se aud bubuituri ca la bombardament și, oh, țipetele îngrozitoare…
O trupă de jandarmi costumați ca țestoasele ninja trec în fugă pe lângă mine. În stația lor strigă unul să intre în nuștiuce poziție de luptă în față la H&M… Băi, ești nebun? În București?! Văzusem prin Londra chestii din astea, dar aici? “What the fuck?!” urlă unul de pe trotuar, oglindindu-mi gândurile.
O rup la fugă în urma jandarmilor, trecem pe lângă al doilea foc, unde fac un mic ocol ca să dea niște pulane pe spate unora care traversau strada, apoi se unesc cu altă trupă și fac un rând pe toată strada în fața magazinului Unirea. Pornesc spre Tineretului bătând cu pulanele în scuturi. La ieșirea din pasaj îi întimpină pietrele. Niște băieți cu fulare pe față ies de după un bloc și bombardează.
Ei răspund cu două focuri de gaze lacrimogene și câteva artificii care aruncă scântei în toate părțile, feeric, ca la revelion. Deci astea erau bubuiturile, mă gândesc ușurat, dar nu apuc să duc gândul până la capăt că trebuie să mă bag pe după o mașină, să nu mă ia noul val de pietre.
“We are fucking angry!”
Jandarmii se retrag. La o sută de metri de ei, în față la millenium bank, câțiva băieți devastează stația de autobuz. Sparg toate geamurile cu niște lemne groase. Dacă i-ai vedea pe stradă, mai că le-ai cere meditații la matematică. Ochelari, păr frumos pietănat, helănci vintage, haine de ieșit la terasă.
Fugăriții din toate colțurile pieței profită de retragerea jandarmilor și se strâng în intersecția de la mcdonalds. Gonesc cu pietre și ultima mașină de jandarmi, apoi izbucnesc în urale care țin minute-n șir. Arafat! Libertate! Jos nenorociții! Parcă sunt hipnotizați, se plimbă zâmbind, ca la revelion.
Sunt vreo 300 de oameni.Hipsteri, cocalari, roacheri dubioși, lumea pestriță pe care o vezi de obicei pe Lipscani. Ei sunt publicul țintă al companiilor, consumatorii ideali. Doar că acum nu mai consumă, ci distrug. “We are fucking angry!” strigă unul când mulțimea pornește înapoi spre Universitate, adunând provizii de pietre de pe jos.
“Lasă pozele, ia o piatră!”
În mulțime intră și o ceată de squatteri de la clădirile din jur, ofticați că au mâncat bătaie de la jandarmi mergând liniștiți pe-o străduță. I-au văzut că-s țigani… Iar în prima linie sunt mult-huliții ultrași, vreo 10 oameni la prima vedere. Nu i-ai recunoaște după haine, că și eu am geacă neagră și fes pe cap și fularul tras pe nas să mă apăr de lacrimogene. Dar se vede că sunt mai organizați, știu cum se mișcă jandarmii, sunt singurii cu experiența confruntărilor.
La intersecția cu strada Colței dăm peste jandarmi. Tocmai se băteau cu unii și când au văzut mulțimea s-au retras în fața spitalului. Au făcut un cordon lung cât toată strada și ne întâmpină cu două canistre de gaz și niște artificii superbe. Băieții ripostează cu  pietre și se apucă să construiască baricade. Gardurile dintre benzile bulevardului se umplu, unul câte unul, cu un ciorchine de flăcăi care le hâțână până când cad, apoi le aruncă în baricade ca într-un baraj de castori.
“Inculții ăștia au pus jandarmii pe noi!”
Cei mai din spate găsesc alte activități recreative. Un tip scrie cu șprei de vopsea neagră o LIBERTATE mare cât toată strada. O fată cu desagă “Hello Kitty” mai are puțin și izbucnește în plâns când îi spune prietenului “Ăsta nu pleacă, mă, orice-am face!” În spatele lor, un tip îmbrăcat elegant, cu o plăsuță în mână, ridică o piatră colțuroasă și o mângâie în pumn, îi cercetează textura, de parcă ar fi un obiect extraterestru. Câțiva băieți discută politică. “Ăștia n-au pic de cultură, mă, inculții ăștia au trimis jandarmii pe noi!” Arată fix ca studenții care au ocupat Facultatea de Istorie cu ceva timp în urmă. Cu toții călcăm pe un covor de flegme, la care contribuim cu sârg de fiecare dată când primim cadou gaze lacrimogene.
E ușor să spui că suporterii sunt de vină, dar protestatarii erau extrem de diverși. Și cei care agitau pancarte, și cei care aruncau pietre. La statuia de la Universitate era un grup de hipioți cu un carton pe care era desenată doar o inimă mare. La Rosetti era un grup de suporteri care spărgeau geamurile unei dacii MAI, iar la zece metri de ei stăteau hipsteri ochelariști anticapitaliști, care opreau mașinile și urlau “Unde mergeți?! Dați-vă jos și protestați!
Poate au fost cu toții provocați și manipulați. Dar pe străzi plutea furia lor, la fel de reală ca gazele lacrimogene. Furia pe corupți, pe incompetenți, pe sistemul care-și bate joc de ei și-i alungă din țară. Furia asta nu era falsificată. Și oamenii învățau cum să arunce gazul lacrimogen înapoi spre jandarmi cu naturalețea cu care au învățat să joace Farmville.
“Băăi, tâmpiților, lăsați jurnaliștii!”
Înapoi la Colței, situația devine disperată. Protestatarii au rezistat la câteva asalturi, dar acum jandarmii se apropie și din partea cealaltă, dinspre Unirii. “O să ne prindă, bă, la mijloc, ca pe o pizdă!” strigă un tip desfigurat de deznădejde. Totul devine mai brutal. Se sparg panourile publicitare. Stația de autobuz de la Sf. Gheorghe e făcută varză. Cu bâte, cu pietre, cu fiare de pe jos. Unul s-a cățărat pe chioșcul de ziare și smulge o cameră de supraveghere, apoi o zdrobește în urale. Scandările devin mai radicale. “Să-i futem și pe ăștia de la antene, că fac milioane pe spatele nostru!
Brusc, un tip își dă seama că eu am o cameră în mână și alta pe cap și am filmat absolut tot. Se repede la mine și alții îl urmează. “Bueey, sunt jurnalist!” apuc să strig până să se proptească băieții în pieptul meu, îmbrânceli, unul sare la camera de pe cap, i-o smulg înapoi, îi dau un brânci, fac un salt în spate și apar alți oameni care mă apără – “Băăi, tâmpiților, lăsați jurnaliștii!
“Să plângă mama? Să plângă mă-ta, băă!”
Le urez an nou fericit salvatorilor și o tulesc pe străduțe, ocolind jandarmii care tocmai înaintau lovind cu pulanele-n scuturi. E momentul perfect pentru o retragere, pentru că de data asta intră bine de tot în ei. Ministrul de Interne a făcut o celulă de criză, se trimit întăriri, trupele SPIR împânzesc centrul.
Vizavi de Cercul Militar, într-un gang de lângă pizza hut, stau ghemuiți pe asfalt zece tineri înconjurați de mascați. Nimeni nu mișcă, parcă-s zece pui congelați. Un mascat urlă la ei agitând pulanul: “În mine arunci cu pietre, mă? Să plângă mama?! Să plângă mă-ta, băă!” Atunci mă vede cu aparatul și se repede cu pulanul la mine. Îi bag în față o legitimație de presă și se mai înmoaie, lasă pulanul mai jos și-mi dă doar un brânci cu bicicletă cu tot.
Gustave Le Bon în acțiune
Ajung într-un bar din centrul vechi, unde s-au strâns mai mulți jurnaliști să discute ce dracu’ s-a întâmplat. La masă cu noi stă și unul dintre cei descriși ca ultrași la TV. “A fost rupere, frate! Gustave Le Bon în acțiune!” Mai ia o gură de bere și adaugă zâmbind: “Oare cât costă reclama la detergent în prime time-ul revoluției?
La unu jumate noaptea plec spre casă. Bulevardul Brătianu e lună, romprestul lucrează de parcă sunt geloși pe SMURD, abia dacă-ți mai dai seama că s-a întâmplat ceva. Parcă a bătut vântul un pic mai tare.
Curvele sunt la post pe marginea bulevardelor și, trecând pe lângă ele, îmi amintesc amuzat de replica ce m-a scos din multe încurcături în noaptea asta: “Îmi fac doar datoria!
Îmi fac doar datoria.

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Azi la meteo


OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Ninge tăcut peste muțenia din noi,
Ninge slut peste chipurile schimonosite,
Ninge murdar peste noroi,
Apasă zăpada pe umeri gârboviți.

Ninge surd pe vorbe nerostite,
Ninge absurd din visul asimetric,
Ninge obositor pe ochi încercănați,
Cade zăpadă prin prăpastia dintre noi…

Ninge și nu se mai  oprește ,
Din ceruri cântă fulgi mari și triști,
Îngerii stau rezemați în lopeți,
Murdari și beți ,cu aripi de omăt ,
Închid ochii , obosiți de atâta alb…

Ninge din televizor,
Timpul e probabil și probabil de neîntors.

miercuri, 4 ianuarie 2012

Stare

raceala
Sunt răcit. Răcit parcă de la începutul timpului . Am corpul acoperit de transpirații reci sau calde. Nu mai știu prea bine să deosebesc temperaturile din cauza febrei și a frisoanelor. Azi-noapte am avut halucinații pentru a doua oară . Visam o plantație de măslini și soarele ce ardea modest cum e în jumătatea lui mai . M-am trezit respirând hârâit pe gură și am dat buzna în soluțiile nazale. Am covorul tapetat de șervețele mototolite. Pe unul se hlizește un arabesc de secreție și sânge. Îmi tremură mâna când îl ridic si venele palide se agita sub piele ca serpii unui fachir. Cănile goale cu miros de ceai și medicamente dizolvate mă veghează ,tăcute ca vestigiile unei orgii farmaceutice. Ferestrele îmi sunt aburite, ceasul din perete a făcut infarct, telefonul mobil tace sau urlă muțește trecut în modul său silențios. Nu mă preocupă scurgerea timpului prea tare. Îmi împart orele în cele în care pot să respir cum trebuie și cele în care mă simt ca o clonă a lui Darth Vader. Am ochii apoși și brăzdați de vinișoarele insomniei. Mai devreme, o lacrimă scursă mecanic mi-a ajuns pe buze. Nu i-am simțit sarea, nu am simțul gustului azi. Mă hrănesc în scârbă. Am senzația ca nu fac altceva decât să mestec și să umplu un hambar. Alcoolul e o proastă idee în situațiile de gen, vă spun! Nu face decât să te scape vremelnic de senzația de frig și îți oferă cu generozitate o doză de depresie . Mușchii se contractă dureros. As vrea să simt soarele pe față dar afară e mereu urât când ești răcit. Serios, e ca-n legile lui Murphy. Să citesc prea mult nu pot, concentrarea îmi lipsește deși tot ce îți administrezi în timpul acestei boli e concentrat :pastile pisate în pudră și concentrat de fructe, soluție concentrata a unui decongestionant , ceaiuri magice concentrând în ele toată puterea plantelor, laboratoare întregi mărunțite și îndesate cu migală într-un flacon, remedii la plic ce îți garantează că în 2 zile o să alergi maratonul de la New York după care poți să tragi camioane la World’s Strongest Men!  Rahaturi de marketing si placebo! Mi se pare că îmi revin și apoi starea parșivă de neputință se întoarce. Liniștea o fracturez în strănuturi ce nu mai sunt comice deloc de ceva vreme. Gâtul mă doare de câte ori mă încearcă strănutatul , bomboanele mă calmează doar pe moment . Țigările mele iubite nu au deloc gust ci numai o râcâială pe trahee. Cafeaua fierbinte nu e decât o apă neagră în care îmi oglindesc chipul încercănat ,buhait și palid. Parcă și culorile din jur devin fade și ușor lichide . Tencuiala peretilor pare umeda , transpirata ca si mine. Devin cameleon, ma afund in mobilier si decor. Ma simt kafkian, respir absurd, gandesc sinistru.
Sunt răcit. Răcit mereu. Am uitat deja să fiu sănătos. O să mi se pară probabil ciudat să nu mă trezesc în propriul meu sforăit, atingându-mi buzele uscate și crăpate ca Sahara. Astă seară vreau să visez din nou că respir pe nas. Aș scrie mai mult dar e timpul pentru o nouă tură de medicamente, ceaiuri și reprize de suflat nasul.