Ce uimire mă încearcă văzând cât de linistitor pare să ne confesăm oamenilor necunoscuți. Scutul mersului în orb în ceea ce privește trecutul nostru e impenetrabil . Nu ne cunoaște , nu ne poate face rău . Poate însă să fie femeia gonflabilă a frustrărilor noastre mentale , poate să fie un umăr de plâns deși nu îți poate transmite căldură . Cred că toată lumea are nevoie de un străin ( de noi ) cel puțin din timp în timp . Mă tem însă că după prima dată devine ca un one night stand . A doua oară nu mai e același lucru. Intervine un pic de cunoaștere. Străinul are nume , are față , opinii, probleme. Magia s-a dus deja. Când străinul își pierde umbra și capătă contur ne poate judeca și asta nu ne mai place deloc. Că ne avem deja prietenii gata să opineze și să bârfească mâine problema ta de astă seară . Revenind la uimirea mea de început ,e fascinant cum lipsa de încredere ,pe care o manifestăm din ce în ce mai des , se topește în persoana pe care ți-o pune în cale hazardul pentru un moment anume din viață când tot ce acumulezi în interior trage spre lumină . Nu îi spui maică-tii că ești gay, nu îi spui lu’ taică-tu că ai rămas gravidă la șaișpe ani! Primul care va afla e doar un scaun de bar mai departe, conduce taxi-ul în drum spre casă , păzește noaptea vreo clădire . Nu îți vine să recunoști celui mai bun prieten că ai pierdut tot ce ai avut într-o afacere păguboasă. O să asculte o fătucă plictisită căreia îi lași ceasul de firmă amanet . Dragostea ta ascunsă , strivită și murdărită nu se revarsă spre tăinuire celor aproape. O trântești prieteniei virtuale născute pe fibră optică și noduri de rețea de aici până la New Delhi.
Am două întrebări: Ai vorbit de curând cu vreun necunoscut? și Tu pentru cine ești un străin?
