Cum e cu sentimentele ce rămân după ce totul se prăbușește? Englezii au un cuvânt care mie îmi place foarte mult : linger . Se referă la lucruri ce rămân în viață deși gradual mor. Un fel de descompunere vie dar fără oroarea de maladie care se înțelege aici. Așa mi se pare că se îndreaptă spre uitare unele relații . Acolo unde lupta a încetat, furia , dezamăgirea și dorul au clacat în final, mai plutește ceva. Un sentiment nedefinit pentru că nu e nici prietenie și nici fascinația seducției ce te-a cuprins cândva sau pur si simplu starea de îndrăgostire . Totuși , o trăire perfect capabilă să ne ridice un zâmbet pe buze și un tremur ușor în glas când se aduce aminte de persoana în cauză. Se zice prea ușor …ah…nu ai trecut peste x sau y! Până la urmă cum să treci peste? Suntem oameni și numai foarte puțini dintre noi au buldozere. Așa că doar timpul trece efectiv peste noi și iubirile noastre. În viața mea nu am trecut peste nici o femeie . Mai mult sau mai puțin , la toate, când vine vorba de amintiri și nostalgie , le închin un zâmbet , o strângere invizibilă și probabil ipotetică a cordului . Nu le iubesc. Poate nu le-am iubit nici atunci când zâmbetele noastre erau despărțite doar de buze. Dar nicidecum nu pot să uit, să mototolesc și să trec indiferent prin imaginea lor ca și cum ar fi o expoziție de ochi, guri, țâțe și funduri . Nu! Nu fac reclama mascată la vreo campanie feministă ! Nu mă refer la femei în totalitatea lor. Cum nu sunt Julio Iglesias sau Ilie Năstase , am in minte doar cele câteva ce mi-au tulburat trecutul intercalându-se în viața mea. Ei bine…au rămas acolo. Nu în ideea de întoarcere la ele. Marea majoritate a lucrurilor terminate nu au noimă în a fi resurescitate. De prea multe ori arată ca și creația doctorului Frankenstein: în primă instanță miraculoase dar ca apoi să se transforme într-un eșec riscant și o dezamăgire ce cuprinde în ea toată eroarea întoarcerii, reanimării . Dacă relațiile în suferință merită ceva, e eutanasia. E renunțarea blândă . Rămânem prieteni nu există! ( cineva din trecutul meu va zâmbi ironic acum dar știe că un caz singular e doar excepția de la regulă) . Nu rămânem prieteni, nu vom mai putea fi amanți,iubiți, pereche etc. Ne retragem în noi , redevenim doar indivizi dar părți mici de memorie și sentiment gravitează precum corpurile cerești în spațiu. Unele pleacă arzând spre țărână și apoi nimic . Dar nu totul se pierde . De cele mai multe ori , rămâne măcar un zâmbet în colțul gurii, o bătaie ratată de inimă când se aude un nume, un salut tremurat…Și nu e nimic rău!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu