Recuerdo

          Din capcana uitării nu scapă nimeni. Ne naştem cu mintea goală şi murim în acelaşi nud primordial mental: neajutoraţi dar poate eliberaţi de povara tuturor amintirilor dureroase ce ne străpung sufletul timp de decenii. Frumuseţea vestejită , visele împlinite şi aruncate la gunoi printre maşinuţe ruginite , păpuşi chioare ce-şi strâmbă gurile pline de machiaj şi plastic şi toată inocenţa noastră. 

          În final aşa poate că este dar vreau să cred că nu voi uita nimic din tot ce mi-a marcat existenţa . Nimic din vieţile noastre ce ne transformă, drumurile ce s-au aşternut, zidurile sfărmate, măştile rupte şi toată înşiruirea de lupte pentru visele de ieri. Alegând să te plimbi pe urmele propriilor tenişi de acum zece - douăzeci de ani vei avea să întălneşti tânărul ce-ai fost , acel eu interior de la vârsta marilor descoperiri şi aşteptări. El e omul pe care nu ai vrea să îl rătăceşti vreodată. Pe el şi pe cei ce l-au însoţit şi inspirat atunci trebuie să îi accepţi şi să îi binecuvântezi cu veşnica ta companie. Fă-ţi loc în memoria ta pentru amintirea lor!

         Oraşul copilăriei tale poate îşi leapădă pielea, cu trecerea anilor, dar lasăndu-te purtat în liniştea şi deopotrivă în zgomotul vieţii sale , te vei regăsi cu nostalgie şi merită fiecare moment în care stai pe linia fină dintre trecut şi prezent. Tot ce ai iubit sau ai urât revine cu darul înţelegerii mature . Nu ai mai vrea să le trăieşti exact la fel , încă o dată?

           Poate nu toţi. Poate nu tot. E esenţial, însă, sa avem puterea să ne amintim chiar şi când nostalgia nu mai apune auriu deasupra umerilor tăi. Atunci când trecutul doare şi îl zăvoreşti în cel mai ascuns cotlon al minţii tale el are prostul obicei de a îţi bântuii orele târziu. Îmbrăţişează durerea amintirii pentru că numai ea cauterizează , separând rana de cicatrice, înţelepciunea de nechibzuinţă, dorinţa de posibilitate. 

Îndemn la amintire pentru că viitorul lipsit de trecut e viitorul oricui altcuiva dar nu al tău. Nu eşti cel de mâine, nenăscutul. Tu eşti omul de azi , încărcat sau ridicat de viaţa ta de ieri. Îi eşti dator cu amintirea.

La mélancolie du temps perdu

De neînțeles pentru mine e tristețea acrobatului

ce de la înălțime vede plasa de salvare

Ca pe o cămașă de forță ascunsă la vedere.

Și nu știu decât că fiecare preferam să ne mințim

Că noi pășim în gol când plasa e mereu acolo.

Regretul timpului suspendat,

E că atârnă deasupra de uitare,

Amenințat de viitor și făr’  de plasă de scăpare,

În el stând concentrat tot ce am visat...

Dileme de Icar

Să ardem poduri!
Să trecem mai departe!
Îmbătați de vremelnice roluri,
Eroi ce nu vor cunoaște moarte!
Cu zâmbetele noastre mute înfipte pe obraji
Să alergăm spre noapte,
Călătoria fără de grijă și bagaj!
Și mă întreb în timp ce zbor
Suntem tot noi aici , în trupurile lăsate jos?
Suntem tot tineri sau doar bătrâni ce-au uitat că mor?
Unde ajungem când aripile se frâng din os?

Celei ce s-a vindecat

Eram nebuni cândva.
Te-ai vindecat de dragostea mea
De nebunia necuprinsă, orbirea și tot dansul nostru mut.
Eu salășluiesc în zgomotul pașilor tăi,
Mă ocrotește mersul tău din noapte catre soare,
Alinat de mâna-ti  albă , rece.
Erai cândva , un infinit în urmă,
Nebună și nebună după mine.
Te-ai vindecat de dragostea ta,
Zâmbești strâmb și ții pasul strâns.
Ca toți oamenii sănătoși pe care-i știu,
Mereu te doare ceva…
Doar  de dragostea mea ai scăpat.

Nevoia de rege

Valul de simpatie de care s-a bucurat momentul discursului regelui Mihai în fața Parlamentului nu e deloc un eveniment curios. Desi vorbim de o țară, pe care oricum am privi-o , nu are tradiție monarhică – iar aici iau in calcul o simplă matematică istorică : 4 regi  dintre care doar 2 ( Carol I și Ferdinand) au beneficiat de o domnie stabilă – produsele ultimilor 20 de ani în materie de lideri politici cu o imagine legitimă sunt complet perimate. Mare parte a populației nu dă doi bani pe casa de Hohenzollern  ( mai nou regele renunțând la apartenența aceasta pentru a-l ajuta în construirea unei identități princiare pe ginerele său Radu Duda) dar este complet dezamăgită de discursul electoral și problemele de imagine ale principalilor jucători din partidele politice. Nu poți să bănui că mai e vorba de nostalgie la niște oameni născuți în plină epocă socialistă, educați în ideea că monarhia este un sistem perimat și parazitar. Dacă acești oameni salută prezența regelui în Parlament este datorită nevoilor de legitimizare, normalizare și decență – principii asociate cu existența unui monarh. Indicatorii aceștia nu fac decât să tragă un semnal de alarmă că încă nu ne-am depășit condiția de societate în tranziție . România nu are nevoie de un rege ci de un sistem politic mai puțin terfelit . România nu are nevoie, în aceste momente , de un suveran- jucător ci de un vector de imagine de care să nu râdă Sarkozy și Merkel pe la summit-uri și care să poată pună o oarecare distanță între persoana sa și un partid sau altul . Privind în urmă însă, vom observa că regii României nu s-au putut distanța de jocuri politice sau influența unui guvern sau altul( a facut Carol al II-lea o încercare și rezultatul îl știm cu toții). Personal , nu îl simpatizez pe regele Mihai. E departe de cum îmi imaginez eu un monarh , nu a avut niciodată o charismă personală( vorbesc de aparițiile televizate de după 89) dar e oricând preferabil unui Traian Băsescu . Pentru că în România așa se pune problema : când voturile nu sunt furate cu dibăcie , unul dintre argumentele votanților este X nu are MOACĂ de președinte! Mi se pare o dovadă fantastică de primitivism să judecăm exclusiv prin prisma înfățișării. Primitivismul și dezamăgirea sunt astfel două motive ale nevoii de rege . Suntem primitivi politic deși ne place să ne conferim o aură de boieri când spunem : domne …păi regele…ehee…eram departe acum! Nu știu cât de departe eram acum dacă îl urcam în tron pe rege. Cu siguranță acum e nevoie de altă atitudine decât cea de președinte-jucător. Apropo: de-abia acum înțelegem pe de-a întregul atacul de gherilă al lui Băsescu la adresa regelui. În concluzie , nevoia României de rege este perfect justificabilă acum.

Ce rămâne…

Cum e cu sentimentele ce rămân după ce totul se prăbușește? Englezii au un cuvânt care mie îmi place foarte mult : linger . Se referă la lucruri ce rămân în viață deși gradual mor. Un fel de descompunere vie dar fără oroarea de maladie care se înțelege aici. Așa mi se pare că se îndreaptă spre uitare unele relații . Acolo unde lupta a încetat, furia , dezamăgirea și dorul au clacat în final, mai plutește ceva. Un sentiment nedefinit pentru că nu e nici prietenie și nici fascinația seducției ce te-a cuprins cândva sau pur si simplu starea de îndrăgostire . Totuși , o trăire perfect capabilă să ne ridice un zâmbet pe buze și un tremur ușor în glas când se aduce aminte de persoana în cauză. Se zice prea ușor …ah…nu ai trecut peste x sau y!  Până la urmă cum să treci peste?  Suntem oameni și numai foarte puțini dintre noi au buldozere. Așa că doar timpul trece efectiv peste noi și iubirile noastre. În viața mea nu am trecut peste nici o femeie . Mai mult sau mai puțin , la toate, când vine vorba de amintiri și nostalgie , le închin un zâmbet , o strângere invizibilă și probabil ipotetică a cordului . Nu le iubesc. Poate nu le-am iubit nici atunci când zâmbetele noastre erau despărțite doar de buze. Dar nicidecum nu pot să uit, să mototolesc și să trec indiferent prin imaginea lor ca și cum ar fi o expoziție de ochi, guri, țâțe și funduri . Nu! Nu fac reclama mascată la vreo campanie feministă ! Nu mă refer la femei în totalitatea lor. Cum nu sunt Julio Iglesias sau Ilie Năstase , am in minte doar cele câteva ce mi-au tulburat trecutul intercalându-se în viața mea. Ei bine…au rămas acolo. Nu în ideea de întoarcere la ele. Marea majoritate a lucrurilor terminate nu au noimă în a fi resurescitate. De prea multe ori arată ca și creația doctorului Frankenstein: în primă instanță miraculoase dar ca apoi să se transforme într-un eșec riscant și o dezamăgire ce cuprinde în ea toată eroarea întoarcerii, reanimării . Dacă relațiile în suferință merită ceva, e eutanasia. E renunțarea blândă . Rămânem prieteni nu există! ( cineva din trecutul meu va zâmbi ironic acum dar știe că un caz singular e doar excepția de la regulă) . Nu rămânem prieteni, nu vom mai putea fi amanți,iubiți, pereche etc. Ne retragem în noi , redevenim doar indivizi dar părți mici de memorie și sentiment gravitează precum corpurile cerești în spațiu. Unele pleacă arzând spre țărână și apoi nimic . Dar nu totul se pierde . De cele mai multe ori , rămâne măcar un zâmbet în colțul gurii, o bătaie ratată de inimă când se aude un nume, un salut tremurat…Și nu e nimic rău!

Acum dar din trecut…

În general , în postările mele, fotografiile vin ca elemente în plus pentru imaginea pe care aș dori să o lase cuvintele. În cazul pozei de mai sus, mă străduiesc eu să găsesc cuvintele potrivite ce o pot însoți. Amicul meu , Claudiu , cel care a surprins imaginea a așezat-o într-un album numit Oameni și locuri . E o expoziție de contraste acolo , între fericire și dezolare, între culori vii și tonuri apăsătoare . Revenind la ce priviți postat aici , presupun că foarte mulți dintre cei ce locuiți în Craiova, recunoasteți personajul . Postarea mea are o dublă motivație . În primul rând când am privit pentru prima oară poza , m-a invadat umbra adolescenței , amintirea unei perioade cu toate dramele și fericirile trecătoare . Imaginea Chichinei ( eu așa am știut-o) e o piesă a puzzle-ului . Ne-a marcat multora dintre noi , drumul spre școală  ca și gardul băncii naționale pe lângă care își cânta nefericirile sau  zâmbea trist ca pentru sine când noi toți treceam absorbiți de viețile noastre . Am realizat , văzând-o acum , că timpul e implacabil și sapă în obrajii noștri urme ireparabile( chirurgii plasticieni mă contrazic dar eu prefer să îi ignor ) . Sunt în dubii apropo de ce titlu aș da postării . Privind, îmi vine în minte Skirk(Țipătul), celebra pictură a  lui Edvard Munch . Are ceva din anxietatea si oarecum translatia vizuala a unui sunet ce nu il pot pune decat intre stupoare si durere.  A doua motivație a postării fotografiei e că o compoziție atât de expresivă merită făcută cât mai cunoscută . Poate o vor vedea oameni pentru care persoana surprinsă nu rezonează cu nimic.  O pot privi ca pe o ficțiune . Fotograful a prins în cadru sentimente . Nu e o poză fericită . Nu e nici pace în privirea înlemnită de acolo . Dar eu nu pot să judec decât prin prisma unui om care atunci când vede fotografia asta , aude în urechi un cântecel obsedant și vede în spate la timpul trecut …Priviți și voi deși vă alterez deja percepția cu textul meu…

Mai multe fotografii ale lui Claudiu puteti vedea AICI

Nostalgie

Timpul mi se scurge încet prin vene
Ca mierea anilor pierduți
Și mă trezesc mergând alene
Prin umbra pașilor tăcuți.
Cu zâmbetul jucând pe buze
Șoptesc înspre tăcerea ta
Că-n toate visele ce-mi rătăcesc
Pe tine te zăresc în fața mea
Din ochiul drept privesc stângaci
La ochiul tău ce strălucește de argint
În invocațiile păgâne ca de vraci
Pierdut in aburii verzi de absint
Și anii tot vor trece înainte
Iar rodul lor e sărac de bucurie
Chiar trist făr de cuvinte
Când tu revii a mea doar în melancolie...