Eroul intră pe ușa din dos

Urmașii africani ai maimuțelor au caracteristici fizice superioare omului alb civilizat. În viitor trebuiesc exclusi din competițiile sportive! , scuipă Hitler cuvintele cu o grimasă.

Anul este 1936. Locul e Berlin iar evenimentul : Jocurile Olimpice.

Prin fața tribunei oficiale trece un grup de atleti , medaliați cu aur. În fruntea lor, un tânăr de culoare în echipamentul Statelor Unite.  E epuizat dar fericit. Trebuie să urce pe podium . Tocmai a câștigat proba de săritură în lungime. Lângă el neamțul Lutz Long și japonezul Nioto Tajima. Sunt incremeniți într-un salut cu mâna întinsă și murmură un Sieg Heil! Jesse Owens își duce mâna la un chipiu inexistent , în parte salut , în parte ironie. Dictatorul Reichului de 1000 de ani  își îndreaptă uniforma și pleacă vădit nemulțumit.

E povestea primei înfrângeri a nazismului cu mult înainte ca invazia Poloniei să se producă sau compatrioții lui Tajima să își verse bombele la Pearl Harbor.

Cu toții am citit despre această întâmplare în paginile ziarelor sau în istoria Jocurilor Olimpice.  Ce nu știu atât de mulți e cum Hitler i-ar fi strâns mâna într-o întrevedere privată atletului american sau cum nici unul dintre presedinții americani de până la Eisenhower l-au băgat în seamă pe acesta. Owens scria că de la F.D. Roosevelt (președintele in funcție în 1936) nu a primit nici măcar o telegramă de felicitare. Mai mult, la întoarcerea în S.U.A. , Jesse Owens, eroul medaliat de 4 ori cu aur la Berlin a trebuit să folosească liftul de marfă spre recepția dată în cinstea sa. Cu alte cuvinte  era omagiat de oameni care nu doreau să împartă cu el aerul unei cabine de lift pentru câteva minute! Minunata țară a libertății nu s-a dezis de stereotipii și rasism decât mult mai târziu și  în tot timpul acesta patria ipocriziei turna smoală clocotită în paginile ziarelor către naziști și comuniști.

Supraviețuitorul

Când l-am cunoscut pe bătrânul cu mâini tremurânde , ningea smintit afară. Parcă toata iarna se grăbea să dea zăpada la ofertă . Martie îi spunea decât în calendare că viscolul îmi inspira o iarnă completă . Moșul nu fuma clișeic țigări rulate de el ci vântura un pachet de Marlboro roșu. Genul de țigări care te răpun și tânăr să fi fost dar mai ales șubrezit și adus de spate ca omul din fața mea . Ani de zile îl privisem stând la poarta casei sale dărăpănate ca și el, întunecat la față și tăcut ca o ușă închisă . Îmi povestea bunicul meu că venise jumătate nebun din Siberia la vreo cinci – șase ani după război. Avea două degete lipsă la mâna stângă , un picior beteag cu ceva adaos de la o grenadă rusească în carne și o mână de tinichele lucitoare de la un rege dispărut și el între timp . Colectivizarea și avântul stahanovist al anilor 50 se lipiseră de el ca marxism-leninismul de Statele Unite . Adică deloc. Trecuse prin deceniile de socialism fără să intre în  cârd cu nimeni și fără să își apropie vecinii sau rudele regăsite . Avusese nevastă ce îl crezuse mort și plecase din sat înainte ca stafia umblătoare să apară . Nu îl întrebasem de vorbă niciodată pentru că atunci când eram copil ne gonea din preajma lui cu o indiferență zdrobitoare . Antiteza dintre viața noastră și a lui era maximă . Am crescut pe măsură ce el se sfrijea și îmbătrânea și mai mult. Timpul însă nu îmi potolise curiozitatea de  a vorbi cu cineva care supraviețuise Stalingradului și celor mai nenorocite pușcării inventate de tătucul Iosif Vissarionovici . În iarna de care vorbesc căzuse la pat și bunicu-meu( văr de-al lui mai îndepărtat) mă rugase să îl duc până la medic că urgia de afara și picioarele nu îi permiteau să facă asta singur. După vizita la medic și drumul de întoarcere , nereușind să schimb mai mult de trei-patru banalități , mă pregăteam dezamăgit să mă întorc acasă. Înainte să ies pe ușă( parcă și-a ales expres momentul) mi-a cerut un foc și mi-a arătat muțește un scaun lângă patul în care se așezase .

-  Vrei și tu să știi nu?

- Ce să vreau nene Dumitre?

A râs scurt moșul . Fără veselie . Aspru ca gerul rusesc.

- Ai vrea să știi povestea mea copile. Pe unde am bântuit, cum am dormit în tranșee înghețate sau cum am mâncat coji de cartofi fierte cu scoarță de copac în Siberia.

Am aprobat oarecum mașinal fără a îmi putea lua ochii de la țigara ce îi dansa în mâinile tremurătoare în mijlocul unui nor de fum ce îi încadra fața cutată .

Mi-a povestit. Mult. Cu voce clară . Vocea parcă nu îi aparținea. Era hotărâtă şi sumbră . Frazele curgeau lucid ca un râu de munte . Eram în transă  . Am văzut băiatul de atunci trecând ape, ascunzându-se în sate noroioase , pe dealuri înverzite sub cătarea unei mitraliere ce își scuipa florile de plumb spre alți tinerei culcați în iarbă . L-am urmărit dormind sub lumina și simfonia obuzelor într-o groapă murdară , tremurând cu obrazul lipit de un mal de pământ între camarazii săi morți. Am blestemat cu el armata, pe mareșal , pe regele-copil nevolnic, pe Hitler și pe Stalin și toată nebunia din jurul lui . I-am auzit pribegia, pașii târâți ai captivității, zgomotul hârlețului în minele uitate de Dumnezeu și de Diavol deopotrivă . Am citit amnistia prizonierilor de război și lungul drum către casă . Acolo am găsit alături de el doar amintiri înțepenite , uși închise , locuri goale și priviri furișe . Am gustat furia de a fi lepădat de cei ce îi știai dragi. Am ascultat răcnetele politrucilor și am scuipat în țărână când treceau steaguri roșii la defilare. Am îmbătrânit alături de el în țara pe care o pierdusem, țara pe care nu o mai regăseam . I-am înțeles obida , lehamitea și tăcerile .

I-am aprins o țigară de la mine în cele din urmă . A pufăit ironic. Erau slabe. Asemenea nouă . Cei de acum. El fumase tutun măturat din vagoane , rulat în hârtie plină de plumb și litere chirilice. Fumase anii , trăsese moartea în piept de câteva ori  și acum trăgea de țigările astea slabe ca de bieții lui frați de arme căzuți în somnul cel mare. Când am plecat spre casă mă întrebam  dacă mai prinde Paștele.

Până să se topească ultima zăpadă m-a sunat bunicul . Murise moș Dumitru. Se stinsese pur și simplu ca o lumânare arsă la ambele capete. Îmi mai aduc aminte că nu a lăsat decât nişte decoraţii mâncate de vreme şi un livret militar. Restul s-a dus uitării , rămas pe undeva pe la Odessa, Stalingrad sau Vorkuta.