Acum dar din trecut…

În general , în postările mele, fotografiile vin ca elemente în plus pentru imaginea pe care aș dori să o lase cuvintele. În cazul pozei de mai sus, mă străduiesc eu să găsesc cuvintele potrivite ce o pot însoți. Amicul meu , Claudiu , cel care a surprins imaginea a așezat-o într-un album numit Oameni și locuri . E o expoziție de contraste acolo , între fericire și dezolare, între culori vii și tonuri apăsătoare . Revenind la ce priviți postat aici , presupun că foarte mulți dintre cei ce locuiți în Craiova, recunoasteți personajul . Postarea mea are o dublă motivație . În primul rând când am privit pentru prima oară poza , m-a invadat umbra adolescenței , amintirea unei perioade cu toate dramele și fericirile trecătoare . Imaginea Chichinei ( eu așa am știut-o) e o piesă a puzzle-ului . Ne-a marcat multora dintre noi , drumul spre școală  ca și gardul băncii naționale pe lângă care își cânta nefericirile sau  zâmbea trist ca pentru sine când noi toți treceam absorbiți de viețile noastre . Am realizat , văzând-o acum , că timpul e implacabil și sapă în obrajii noștri urme ireparabile( chirurgii plasticieni mă contrazic dar eu prefer să îi ignor ) . Sunt în dubii apropo de ce titlu aș da postării . Privind, îmi vine în minte Skirk(Țipătul), celebra pictură a  lui Edvard Munch . Are ceva din anxietatea si oarecum translatia vizuala a unui sunet ce nu il pot pune decat intre stupoare si durere.  A doua motivație a postării fotografiei e că o compoziție atât de expresivă merită făcută cât mai cunoscută . Poate o vor vedea oameni pentru care persoana surprinsă nu rezonează cu nimic.  O pot privi ca pe o ficțiune . Fotograful a prins în cadru sentimente . Nu e o poză fericită . Nu e nici pace în privirea înlemnită de acolo . Dar eu nu pot să judec decât prin prisma unui om care atunci când vede fotografia asta , aude în urechi un cântecel obsedant și vede în spate la timpul trecut …Priviți și voi deși vă alterez deja percepția cu textul meu…

Mai multe fotografii ale lui Claudiu puteti vedea AICI

Nostalgie

Timpul mi se scurge încet prin vene
Ca mierea anilor pierduți
Și mă trezesc mergând alene
Prin umbra pașilor tăcuți.
Cu zâmbetul jucând pe buze
Șoptesc înspre tăcerea ta
Că-n toate visele ce-mi rătăcesc
Pe tine te zăresc în fața mea
Din ochiul drept privesc stângaci
La ochiul tău ce strălucește de argint
În invocațiile păgâne ca de vraci
Pierdut in aburii verzi de absint
Și anii tot vor trece înainte
Iar rodul lor e sărac de bucurie
Chiar trist făr de cuvinte
Când tu revii a mea doar în melancolie...

Descoperiri de ultima oră!!!

Ei bine…titlul minte puțin. Nu sunt chiar descoperiri luate literal ca fiind noi-nouțe . Sunt niște chestii confirmate . În ultima vreme am observat că :

- sensurile giratorii  NU sunt doar intersecții circulare realizate pentru fluidizarea circulației mașinii cu porc și varză de la mamița soacră la nanașu . Nu! Sunt locuri unde se dau  băeții cu frâna de mână . Obsesiv de mult! Probabil a devenit o nouă atracție : Ce facem în seara asta ? Mâncăm o șaormă trăiți-ar mă-ta și ne dăm cu bemveu în girator până îi sar planetarele!!!

- indiferent de mărimea orașului e cam același mare grup în ceea ce privește viața socială . E lista de feisbuc scoasă la tablă. Toată lumea dă like la DJ și bineînțeles femeii cu cea mai mare suprafață de piele dezgolită.

- cu cât îți muți discoteca mai în afara localității cu atâta crește interesul . Suntem ființe dornice de deplasare ! În curând , orașele o să fie ca în filmele post-apocaliptice : pustii vinerea și sâmbăta.

- dacă arunci trei blăni , șase pânze și o pereche de boxe de un catralion de watti lângă o băltoacă se cheamă că ai un summer club și e maxim de fiță !

Îngerul a tăcut…

Voi fi înjurat cumplit? Cred că da: şi? Scriu despre întâmplări petrecute. Ipocriţii mă vor citi şi mă vor insulta. Dar vor trebui să recunoască: "Omul ăsta nu minte, aşa suntem! Roma veche trăieşte în noi". FANUS NEAGU

        Să scriu necrologuri , chiar și pentru oameni deosebiți , nu mi-a stat în fire . Omagiile în momentul în care cel căruia i te adresezi , s-a dus , le găsesc lovite de o blândă inutilitate deși sunt gest moral . Azi a murit Fănuș Neagu . E mai întâi de toate o știre . Un anunț  fără substrat, o contabilizare a unui deces . Îmi pare în aceste momente  că Fănuș Neagu murise de câțiva ani deja. Îl înmormântasem în biblioteci prăfuite și ne aminteam doar când mai întâlneam metafore scăpărătoare ce vădeau lectura din Maestru . Nu azi l-am pierdut pe Fănuș . Apusese într-un pat de spital deși încă foarte viu , cu limba-i ascuțită chiar și suspect de o melancolie accentuată . Eu unul l-am citit in adolescenta și l-am pus undeva într-o vitrină , părându-mi anacronic cu tot ce se întâmplă azi . Un om cu ștaif , un ultim boier boem al vinului deși nu a fost os domnesc .  Mereu mi s-a părut a fi demn de personaj pe cât a fost de scriitor . Mulți stau martori că omul acesta fermeca cu verbul  și amintirile sale bogate , retrăite cu pasiune , desferecate în ceasuri lungi de seară , cu lăutarii cântând alene licorile din pahare . Dacă Fănuș ar fi fost vin , eu i-as fi spus demisec. Cu poanta muscatoare dar si caldura autoironiei .El găsise că vinul trebuie să fie  alb , sec , rece, mult și mai ales…degeaba . Dar Maestrul a fost oricum dar nu un sec . Istorisirile sale au avut seva mustului proaspăt zdropșit , cu un pic de țărână și dulce precum tare .  Azi și încă o vreme, se va scrie despre Fănuș Neagu . Să fiu sincer, aș fi preferat să nu am această ocazie prea curând. Îl înșurubasem bine în panoplia cu oameni adevărați la care îmi place să privesc când mă apucă scârba . Din păcate , la 3.30 a.m. , îngerul a tăcut . Și nu pentru că nu îl mai puteam auzi noi ci pentru că a terminat metaforele pentru aici…

Timp să pretindem

 

                                                 E timpul sa aruncam cuvinte

Si vechituri de sentimente

Sa ardem la foc mocnit

Sa nu mai știm ce am gresit

E ceasul bun , doar timpul e nepotrivit

Să zăbovim acolo unde ne-am lovit

Intersectați de soartă

Dar încă prea orbiți să ne deschidem poartă

E vremea să pretindem

Când tot ce avem, de fapt noi vindem…

Obscura moarte a unui celebru playboy

Burlacii ar trebui sa plateasca un impozit mai mare; nu este corect ca unii barbati sa fie mai fericiti decât altii.- Oscar Wilde

         Adevărul era că el nu se gândise niciodată , serios, la faptul ca oricine moare. Nu îi alergaseră prin cap fantasmele decesului și nici toate implicațiile psihologice pe care le dă apropierea implacabilă a sfârșitului . Fusese un tip care TRĂISE!. Da! Așa îi plăcea : să accentueze, să scrie cu majuscule și să exclame . Zâmbea și acum , dintre cearșafurile ude de transpirații reci , era timpul de a privi în urmă la toată viața lui , clișeic , ca mai toți muribunzii . De pe noptiera încărcată de pastile , reuși să ridice o țigară filigranată și să o fixeze între buzele uscate , arse de febră . Să îl ia dracu și pe doctor! Ce mai contează un fum în plus acum? Încercă să caute în camera luxoasă , ceva familiar. Toate lucrurile îi aparțineau dar în același timp se simțea ca un impostor , un hoț de trupuri . Nu aveau nici o însemnătate pentru el, obiecte fără istorie,amintiri confecționate. Ce tâmpenii ne bagă scriitorii în cap! Cică oamenii își simt sfârșitul! El nu simte decât că îi e rău și un medic a enunțat emfatic  că e pe ducă . Dar unde sunt halucinațiile, unde e tunelul , ce s-a întâmplat cu lumina albă ? De ce nu latră câinii infernului? Dante ! Ce adunătură de minciuni poleite! Probabil ăsta e blestemul lui : să moară lucid , perfect conștient că toate organele îi cedează în afară de creier . Era ora bilanțului ? Ce era de adunat și scăzut ? Nu avusese prea multe principii și obiective ca să  contabilizeze păreri de rău sau vanități de învingător . Fusese din adolescență un ladies-man . Deși nu toate femeile sale fuseseră doamne!  Și acum? Unde sunt toate ? Nu fusese  niciodată un om singur dar asta doar pentru că era mereu cu altcineva . Pentru el fidelitatea și echilibrul erau în dicționar cu modestia și prostia ! Niște neajunsuri care nu îl măcinaseră ca pe toți bărbații cu care mai devreme sau mai tarziu concurase. Dacă se mulțumea cu ceva era că nu avusese ca marea majoritate , o criză a vârstei de mijloc . Când joci jocul seducției cu aerul fatalist al profesionistului de poker și asta îți e rațiunea de a fi, nu mai ai timp de astfel de crize . Nici nu ar avea de unde să apară . El nu renunțase niciodată la un stil de viață , nu se blazase în rutina vieții , nu acceptase convențiile impuse de gura lumii , căsătoriile nu îi secaseră nervii sau conturile . Nimeni nu îi spusese tată deși mai mult ca sigur pe undeva prin lume sunt câteva persoane ce biologic ar avea acest drept. Departe de el să simtă apropiere pentru acești copii . Nu poți să iubești ce nu ai cunoscut , degeaba ne spune morala că așa se întâmplă . Dusese o viață la care alții privesc cu teamă invidioasă . Nu fusese nici liniștită , nici cuminte în sensul pe care ni-l oferă religia și nici productivă așa cum ne-o cere societatea de consum . Trăise în ritmul marilor petreceri ale lumii, personajul lui era omniprezent , arhi-cunoscut și nicidecum singular . Dar asta nu însemnase că nu marcase atât de des în prima pagină . De la stil pleacă totul : cum te îmbraci , unde bifezi prezența , cu cine te întreții , cu cine te culci și mai ales : cui și cum alegi să faci confidențe . Ai vorbit prea mult sau prea puțin , ai nuanțat vulgar sau dimpotrivă ai fost modest , magia s-a dus! Se va scrie complet eronat , se va scoate din context , vei cădea în tabloide cum cad giganții la bursă ! Și aici a fost arta lui , un rechin îmbrăcat de cei mai buni designeri , un profesionist al plăcerii dar nu ca o prostituată ci mai curând ca un lector, un savant al nimicurilor delicioase , erudit al senzațiilor . Zâmbea din nou. Au fost ani buni, oricum i-ai cataloga tot acolo se ajunge . Evident că nu a strâns averi ci mai degrabă a risipit dar toate lucrurile au preț . Mai ales cele fără valoare . Scriseseră despre  el că fusese unul dintre ultimii mari playboy în accepția clasică a cuvântului. Nu se recunoștea în asta . Mai avusese momente în care se gândise , în dimineți cleioase, cu gust de mahmureală , la scopul pentru care face tot ce face . Concluziile îl eludaseră . S-a gândit mereu la sine ca la un mare egoist . Și a lăsat pecetea asta să îi guverneze viața  . Poate nu fusese tot timpul așa dar cert e că spre asta navigase mereu . Cu fiecare femeie cucerită , lăsată în urmă ca o cetate vandalizată , cu fiecare bolid condus până la extrem , cu fiecare cazinou răvășit și fiecare petrecere monstruoasă părăsită în zori . Se gândise mereu la el , la ce îi place , la ce îi face sângele să fiarbă . Chiar și acum când corpul lui , singurul instrument de care nu se despărțise , ceda, tot la el îi era gândul . Amintirile lui era o masă de trupuri , de priveliști și de senzații dar singurul chip clar era al lui . Țigara îi ardea buzele acum . Era timpul pentru încă una ? Strivi filtrul alb și subțire în scrumiera de lângă toate medicamentele ce țineau fragilul angrenaj încă în viață . Și țigărilor ăstora le fusese fidel . De când o cunoscuse pe EA. Poate singurul chip care îi mai popula visele uneori . Se ferea adesea să zăbovească în amintirile cețoase ce îl invadau când venea vorba de ea . Poate întalnirea lor,  unicul lor moment , reprezentase cel mai lipsit de egoism si  necontrolat aspect al vietii lui . Încetase atunci a fi stăpânul propriului destin . Se pierduse pe sine intr-un moment lipsit de temporalitate si iubise fiecare secunda. Dar era prea târziu să se mai gândească acum la toate acestea . Cu o mână tremurândă , răsturnă câteva flacoane și cutii în căutarea unei forme familiare . Paharul de cristal masiv era gol dar mai avea o vagă aromă iod si alge . Era medicamentul lui . Laphroaig Single Malt  de cincisprezece ani . Își dibui și sticla alunecata undeva între pat și noptieră și reuși să verse două degete din lichidul ruginiu în pahar și alte cateva pe așternuturi . Mirosul de fum și migdale mai tăie din aerul bolnăvicios și greu al camerei . Se gândea acum la cele mai vechi momente de când poseda amintiri. Erau doar fragmente :mâna albă trecându-i prin păr , râsul aspru și mirosul de tutun al tatălui său , soarele Toscanei și șoapta : puiul meu , dragul meu…mama te iubește ! Unde e mama acum?

Ce ar scrie tabloidele acum? Cum sfârșește marele cuceritor într-o grămadă de cearșafuri , jumătate beat și trei sferturi drogat de calmante! Și totuși …fără halucinații, fără revelații , fără drame . Doar complet singur . Sau nu. El și cancerul . Noroc că încă își duce țigara spre buze și poate ghida paharul de wiskey . Un ultim toast ! Pentru eternele tentații …

Ce (nu) e blogul

În trecut nu am fost preocupat de aceasta activitate , sa o numim blogareală . Îmi părea apanajul unei categorii de oameni cu prea mult timp liber la dispoziție și prea puțină pricepere în a reda coerent idei . Pe măsură ce timpul a trecut am descoperit că unii se joacă , alții fac bani , prea mulți încep entuziasmați pentru a sfârși undeva în derizoriu ca si cum ar vopsi un gard ,excelent în proporție de 10-15 procente ca apoi sa termine restul cu o cariocă și scuipat . Așa zișii bloggeri profesioniști mi se par de multe ori indivizi care își construiesc un cerc de prozeliți și emit judecăți de valoare deși analizate la rece , rândurile scrise de ei suferă de un subiectivism arogant ieșit din comun . Ce nu o să devin niciodată( arogant și subiectiv m-a lăsat natura cred)  e unul dintre detractorii sau fanii unui asemenea individ. Și nu e din orgoliu după cum s-ar putea bănui ci doar pentru că în momentul în care se deteriorează acest proces de comunicare prin conflict sau laudă searbădă, postările viitoare vor suferi în mod clar. Scrisul va căpăta patina marketingului și al PR-ului pentru a răspunde criticilor cu asprime și sarcasm sau va urmări subiectele lăudate de ceilalți . Să fie clar: mă refer aici la blogurile care pleacă de la premisa că sunt doar un loc unde cineva își publică gândurile pe o anumită temă , blogurile personale . Nu am nimic cu paginile care se focusează pe un domeniu, pe o nișă sau pe o anume activitate . Ca să ajung la esența existenței acestui material , vreau să enumăr ce NU ar trebui să fie un blog :

- un loc de deversare a frustrărilor ;

- un alt loc pentru a ține un jurnal ;

- o a doua pagină de feisbuc, împânzită de videoclipuri și mesaje de stare copiate de pe net sau gândite la 3 a.m. după o infuzie de alcool și singurătate;

- un fel de clonă stângace a unui site de știri sau ziar on-line. Avem suficiente surse pentru asta. Nu mă încălzește cu nimic să citesc știri din ziaru de Rădăuți la un moldovean obscur pe blog.

Acum probabil că mă contrazic singur ,oarecum, spunând toate astea, emițând practic judecăți de valoare  dar în urma unei mai atente priviri asupra blogosferei românești asta se observă : multe articole proaste, prea multe bloguri care nu își au noima cam indiferent de cum le-ai privi . Și da , știu! E nedrept și arbitrar ce zic eu acum dar daca încercați exercițiul de citi măcar titluri de postări o să vedeți că sunt așa de dese locurile comune , adevăruri general valabile la tot pasul , acțiuni ce nu fac decât să gonească cititorul care și așa nu petrece foarte mult timp acolo . O să mi se spună( sa nu – fericirea de a exista încă prea puțin pentru motoarele de căutare) că fiecare e liber să scrie și că și eu fac asta și de ce dau cu bâta în confrați! Păi de ce nu? Cineva trebuie să spună și treaba asta nasoală ! Și numai atunci când vom conștientiza că nu e de ajuns să arunci trei fraze în eter ca să te treacă Academia în patrimoniul de citate al planetei  o să putem să începem să scriem cu adevărat lucruri ce merită citite . Dreptatea în toată această chestiune știți cine o împarte? Voi! Cei care citiți și alegeți să reveniți. Sau nu . Adevărul e că blogul e doar o epavă de coduri html și text , naufragiată undeva în curul internetului , dacă nu are cititori . Oameni care citesc, oameni care dau mai departe, oameni care scriu motivați de ceea ce au citit . Până la urmă blogul meu e despre toți , așa cum mă pricep eu să văd și să descriu . Nu înseamnă că mă voi orienta să multumesc virtuali fani sau să pornesc războaie prin postările mele ci doar că atunci când nu voi mai avea sentimentul că cineva citește și pricepe ce scriu o să pun punct.

Femme fatale

“Numai acolo unde femeia poartă văl te arde dorinţa de a-i citi chipul. 
“(Antoine de Saint-Exupery)

         Ne-am întâlnit aseară . Fuma cu un aer aristrocrat și plictisit dintr-o țigară lungă și subțire .Mâna-i albă, ușor lenevoasă, era flexată , vene albastre si pale serpuind ușor sub pielea translucidă . Fumul țigării se încolăcea parșiv în jurul unghiilor ei rosii ca niște semne de avertizare. Mereu m-a fascinat oja roșie pe degetele lungi ale unei femei . De nu aș mai fi ridicat ochii din zona mainii ! Dar am urmărit țigara cum levita ușor spre gura pofticioasă, buzele umede și pline aflate parcă în așteptare . Mătasea din rochia neagră lucea mat în timp ce ea se mișca spre paharul înalt de pe bar . Și nu putea bea decât vin roșu! Am fost invidios vreo câteva minute pe băutura ce se insinua printre buzele himerice . Sorbea cu aerul unei cunoscătoare, ce își acceptă viciul preferat cu resemnare . Muzica parcă scăzuse în volum și asta fără ca altcineva să fi sesizat în afara de mine . Ea privea prin încăperea luminată difuz de parcă ar fi căutat ceva sau pe cineva  ce inca nu apare și în acele momente îmi părea extrem de vulnerabilă ca o statuie de porțelan plasată într-un furnal incins . Când m-a privit în cele din urmă , de-abia am reușit să nu tresar . Avea genul de ochi pentru care se scriu cărți iar pictorii ajung la Luvru dacă trec peste riscul unei sinucideri premature . Culoarea în care mă fixasem era un auriu adânc, aproape mat, cum or fi fost comorile găsite de conchistadori . Și ochii ăștia erau vii și tineri cu o privire păgână, obscenă ,plina de promisiuni  ce contrazicea buzele tăcute, împreunate cuminți  . Am așteptat , fermecat ca un profet căzut în adorație, am așteptat un semn . Și a ridicat paharul până la urmă. Un toast discret , scăpat ca o neglijență, perfect scuzabil dacă momentul ar fi cerut-o . Picioarele mele s-au mișcat aproape mecanic ca soldățeii de tinichea de la bâlci . Eram iremediabil purtat spre ea . Cu muzica ce se depărta tot mai mult de zona ei, îmi auzeam bătăile inimii din ce în ce mai tari și neregulate. În dreptul ei m-a părăsit complet curajul dar m-a îmbrățișat dorința . Nu știu ce am vorbit dar nu a fost nevoie să conversăm prea multele nimicuri din acest gen de situații . Am preferat să o ascult , vocea ușor răgușită și înceată învăluindu-mă ca noaptea de afară . Când am plecat de acolo, am știut că nimic nu se  va compara cu răceală mâinii albe pe brațul meu . În spatele nostru , muzica izvora tot mai tare din toate instrumentele orchestrei ce parcă era vrăjită . Mirosea cum nu mai întâlnisem nicăieri o așa aromă și toate comparațiile din mintea mea se prăbușiseră ca ultima mână necâștigătoare a unui joc de poker . Blufam cu soarta . Așii nu erau decât la ea . Am stat în răcoarea serii , mai înfrigurat ca niciodată , să o privesc, să mi-o tatuez în amintire . Știam că o să găsească o cale să dispară în curând . Nu îmi păsa de asta , nu era loc de întoarcere și nici în față nu se vedea vreun drum .

Zorile pătate și amețite m-au găsit treaz și singur . Nimic nu mai părea real acum deși așa era ce ar fi trebuit să simt . Mi-am aprins o țigară . Ultima , lungă și albă, țigară cu un miros ce nu îl știam parcă gravat în filtru …

Koop-Island Blues

Reamintește-ți!

I guess sometimes we both loose our minds, to find a better road -All American Rejects - The Poison

Reamintește-ți , e așa de simplu

De toate lucrurile pe care mi le-ai spus

De tot ce uitasei la mine ,

De locurile unde nu am mai ajuns

De ploile pe care le-am privit

Și de soarele ce nu a răsărit.

De vorbele potrivite ce au scăpat greșit

Zâmbete piezișe ce au îmbătrânit

Reamintește-ți!

Eu îmi spun asta când te văd

Oglindită în orice tristețe ce mă-ncearcă

Îmi scriu tot mie un jurnal

Să-mi reamintesc

Ce-a fost atât de simplu, atât de simplu de uitat…

Google is a beautiful thing!

            Multumita sistemului Google de a onora anumite personalitati si evenimente prin schimbarea logoului am aflat si eu azi de existenta unei mari dansatoare a lumii , ‘’echivalentul lui Picasso in pictura’’ , pe numele ei  - Martha Graham . O simpla cautare a numelui acesteia iti da accesul intr-o tulburatoare si eterica lume a dansului ca arta teatrala . Ce poti vedea in performantele acestei minunate femei e imaginea unei lumi aproape disparute sau in cel mai bun caz  scufundata intr-o nisa accesibila doar unor initiati . Intre atatea concursuri ‘’got talent’’ si tot felul de stripteuze sau dudui care dupa 5 cursuri de gimnastica aerobica se dau coregrafe , sa vezi magia unei Martha Graham sau Isadora Duncan pare cu totul si cu totul alta activitate . Masura in care dansul executat impresioneaza , emotioneaza si umple sufletul este suficient de mare incat si pe un profan ( ca mine) il tin tintuit in fata  monitorului . Ideea e ca trebuie sa vedeti singuri. Sunt gata sa pariez ca marea majoritate a celor ce vor face o vizionare imi va da dreptate . Dupa cum spuneam in inceputul postarii , initiativa Google mi se pare meritorie si e un argument in plus ca internetul nu e doar un loc de defulari si izolare .

Ladies and gentlemen, Martha Graham!!!!

fragment din filmul Lamentation(1943)

Războinicul

 

Are un tatuaj imens pe spate . Cand isi flexează muschii , se bulbucă aripile îngerului ca Montella pe vremuri când înscria la AS Roma. Din ureche îi pleacă un cercel ticsit de Swarowski , amintind de nocturna din Bănie la meciuri apuse , când Știința mai bătea pe cineva . Din blugii scurți ies două picioare atent epilate cu câteva urme de bisturiu pe la rotule  , înfipte arogant în mocasini albi cu barete sclipicioase.  Sub sprâncenele pensate cu grijă dubioasă se plimbă cinici și leneviți ochii plini de vinisoare si finisați în tulburiu . Azi noapte e o amintire îngropată în wiskey, redbull și asistente teve . Stă plictisit și dă mesaje text pe feisbuc . Al dracu telefonu asta Vertu! Nu prea se vede pe ecranu ala mititel! Ce mai scrie de mine prin Cancan? Se scarpină cu cheia briceag a bemveului in crestet . E aproape ora de antrenament …deseara meci! Urlă apucații ăia la peluză ! Dau gol , pup stema! Pierdem , mă înjură, le dau la muie!!

O fi intrat banii pe card? Sa mor , daca nu intra nici maine , direct la Giovanni ma duc! Memoriu și gata! Ăilalți de-abia așteaptă ! Și dacă nu iese așa oricum mi-a facut dividiu ăla tare cu toate golurile! O ia razna ăia din divizia B din Azerbaigean sau cum se zice…

E el. Cum care el? FOTBALISTUL ROMAN! Care dintre ei? Eeeee…Oricare!!!

Ultimul rege al Scoției–o călătorie în întuneric

            Presupun că foarte multă lume a văzut deja filmul Ultimul rege al Scoției – povestea lui Idi Amin , dictatorul ugandez, văzută prin ochii unui personaj imaginar – doctorul său personal, scoțianul Nicholas Garrigan . Filmul este excelent jucat , Forrest Whitaker primind un Oscar pentru portretul tiranului capricios . Nu însă filmul este subiectul acestei postări  ci cartea pe care s-a bazat . Este vorba de romanul de debut al lui Giles Foden, scriitor englez cu o vădită aplecare către subiectele africane(a copilărit în Malawi) . Cartea de care vorbim a câștigat un număr mare de premii și îl anunță pe Foden ca unul dintre cei mai promițători prozatori ai generației sale. După cum spuneam mai sus , cartea este atât un fragment biografic al unui despot modern cât și o frescă a unei lumi africane post-coloniale cu toate contradicțiile , culorile și dramele sale . Complexitatea de caracter a lui Amin îi creează doctorului Garrigan sentimente diversificate, admirația împletindu-se cu frica și dezgustul . Pentru mine , cartea reușește în a mă transpune printr-un talent deosebit al descrierii și considerațiile europeanului asupra evenimentelor fac cititorul și mai ancorat în poveste decât ar fi fost nararea axată pe un nativ. Pe măsură ce povestea avansează , tânărul doctor evoluează și el  de la un novice în ale școlii vieții la un personaj mai fațetat care înțelege lumea în care trăiește ca fiind multifațetată , la fel ca și protectorul și confidentul său , Idi Amin . Vârtejul de evenimente la care ia parte din spatele cortinei de consilier îl pun în postura de a se dezumaniza și a pierde contactul cu realitatea ca în cele din urmă să își riste chiar existența . Finalul romanului e un fragment de thriller ce își agață cititorul pentru un ultim tur de forță .

           În concluzie, cu tot jocul admirabil al lui Whitaker și a regiei abile, îmi pare rău că am citit cartea abia acum, o serie de surprize fiind anulate dar clar o recomand celor care au gustat pelicula pentru că nu trebuie să rateze un  roman ce pe undeva e ce ar fi scris Joseph Conrad dacă ar fi asistat la evenimentele din Uganda.  
Per total cartea e o excelenta parabola a excesului de putere sau cum puterea absoluta pateaza, corupe si distruge ,uneori total arbitrar, destine .

        Pont:  Cartea se găsește la prietenii de la Elefant.ro , la cel mai bun preț din librăriile on-line .

Vis de vară

Îmi imaginez drumul de mare în așa ceva . Sau plimbarea pe șoseaua care leagă Constanța de Vama Veche , plafonul coborât, Ricchi&Poveri în difuzoare ,în timp ce seara își coboară umbrele pe capota mașinii . Să simt mirosul de vegetație , căldura ce se ridică din asfalt și se pierde în răcoarea creată de viteză… Ce îți poți dori mai mult?

Informatii despre model

Uitare si descompunere

HDR dreaming, a photo by antonioVi on Flickr.

E ceva  grandios si trist in acelasi timp la o nava abandonata ce isi lasa coastele la vedere incojurata de mare , vegetatie si uitare...O fotografie superba a artistului Antonio Vidigal!

Plaja

 

Azi am visat o plaja.

Cum se prefira nisipul între valuri și asfințit

Și îmi plimbam mâinile în ape-ntunecate de argint

Ședeam pe o barcă ruptă , trasă la mal de furtuni și pescari săraci,

Aveam doar o țigară și pe tine

Perfect îmi amintesc ,  că te plângeai de frig…

Și am închis ochii să te ascult mai bine

Doar vântul te îngâna și un tren departe din Constanța

Venea să ne preia , îndrăgostiți pe mai departe…

Fuck Off Victore!( ai nevoie de dublare?)

        Ideea tâmpită a săptămânii vine de zdrăngănitorul mustăcios numit Victor Socaciu  .  Soțul doamnei Marina Almășan s-a scărpinat pe sinapse si a emis necesitatea dublării tuturor filmelor străine difuzate în lend of ciois! Motivația extrem de puerilă și drept urmare ușor de demontat e că o astfel de obligativitate și inițiativă ar  conserva patrimoniul lingvistic al poporului român și ar dezvolta un mare apetit al elevilor pentru limba natală !  Mai degrabă e invers . Filmele cu subtitrare îți obligă tot tâmpitul să silabisească ce spune actorul de pe ecran . Plus că multă lume își aduce aminte de oroarea pițigăiată numită Irina Margareta Nistor și ale ei faimoase dublări . Nu stă prezervarea patrimoniului cultural în distrugerea unor opere de artă (pentru că asta faci – intervenind cu dublajul peste sunetul original al unui film) doar pentru că sunt străine . In rest ce elucubrează nenea Socaciu e vax albina! Cât de aiurea ar fi să îl văd pe Marlon Brando pe ecran și să facă o ofertă de nerefuzat în românește cu vocea lu Cotimanis ! Mai bine comisia aia de cultură din care cu onor face parte mustăciosul(nu știu pe ce considerente că el nici de lăutar nu e bun) se ocupa să cumpere manuscrisele lui Emil Cioran în loc să se facă de caca cu văicăreli că nu sunt bani pentru așa ceva. Reacțiile în presă și comentariile cititorilor(adică oamenii ăia de care zice Socaciu că trebuie apărați de filmele nedublate) sunt extrem de virulente și negative la adresa inițiativei și îl acuză de prostie . Poate că nu e doar asta. Eu as vrea să întreb: Sigur nu ai vreo șușă teveristă cu niște actorași să vă apucați de dublat filme pe bani grei mă nene Victore?

Gustul primăverii

 

Am gustat azi primăvara

Era învelită în soare și stropi de ploaie

Și avea o căldură verde

Din ambalajul ei de păsări și speranțe

Mă chema vocea ta

Să îmi amintesc că mai sunt zile

Că mai avem cuvinte

Că nu e decât Mai

Și mai frumos.

Ce (nu) vreau azi

        Azi nu vreau sa scriu despre politica externă  americană . Azi nu vreau sa vă povestesc nimic despre Csibi Barna sau de ce a fost demis de-abia acum . Azi nu mă preocupă scutul de la Deveselu sau că Rusia își umflă mușchii cu rachete Iskander la Tiraspol . Nu  îmi pasă de toate mizeriile vărsate cu tona din televizoare și nu vreau să știu ce mai zice tanti Udrea când era să dea cu Vuittonu  de ciment că o împiedicase greutatea prăzii  ascunsa în Prada . Nicidecum nu am chef să scriu de decizia I.C.C.J. în dosarul Dan Voiculescu – colaborator al Securității . Nu am chef de explicațiile lui Botezatu care iar ne împuie capul cu cât de heterosexual e el . Azi nu scriu despre așa zisa zi a bărbatului , prosteală de marketing curată .

       Azi mai degrabă vreau să scriu despre noțiunea de normalitate . Despre iertare și cum cardinalul Albert Vanhoye îndrumă credincioșii catolici la rugă inclusiv pentru Bin Laden .Astăzi citesc și dau mai departe că Japonia pare să își revină mai ceva ca Rocky Balboa în ultima repriză și muncitorii intră iar în centrala Fukushima . De aici numai respect ! Azi ma amuz când aud că guguștiucul Paleologu propune pentru sigla PDL o imagine cu un porumbel și o porumbiță! Pentru  croncanii portocalii mă gândeam că ar merge mai bine o efigie cu împreunarea unui papagal și a unui uliu . Dar deh! Ce stiu eu despre branding? Azi scriu că deși e plin de noroi de la ultimele zile ploioase , spre seara a binevoit să apară și soarele ca un vamaiot mahmur după 1 mai . E de bine zic!

Românii și scutul

Pentru că Emil Boc rezolvă criza economică , ce se gândi Băsescu? Ia să trecem noi la chestiuni mai presante cum ar fi instalarea unui scut-antirachetă american ! Dacă pentru nesimțire ,hoție, prostie, sărăcie și ignoranță nu era nevoie de nici un fel de scut , măcar de teroriști și bombardele iraniene să ne ferim . Sau probabil guvernanților noștri chiar le-a intrat bine în cap că timp de secole la rând poporul român a apărat fruntariile Europei de hoardele năvălitoare cu sabia și …evident…SCUTUL! . Acum se tot aude ba că banii pentru realizarea acestui scut , format din baterii de rachete , vor fi dați de guvernul SUA în mare lui mărinimie și că noi venim doar cu chestiuni mărunte , de infrastructură , ba că am suporta și noi din costuri . Dacă e a doua variantă , înseamnă că suntem proștii clasei . Nu că altfel am excela prin inteligență cu mișcarea asta . Mie unul îmi plăcură declarațiile primarului de la Deveselu care e incitat maxim de venirea americanilor . El incitat dar nu mai mult decât fetele din localitate . O fi făcut omu referendum? Se văd deja țoapele neveste de GI JOE? Sau ca și guvernul or să pună botu’ la două gume de mestecat și o plimbare cu gipu’ ?  În orice caz , fetele par să se inspire de la  poziția asumată de piticul atomic de la Victoria . Ușor îndoite de șale . Evident de la greutatea scutului ce-l vor purta !

Obama l-a halit pe Osama

         Azi dimineață era să îmi stea cafeaua în gât . Americanii l-au umplut pe Bin Laden de plumb. Nu mă mai așteptam să îl scoată prea curând de la naftalină pe inamicul public nr. 1. Sa inceapa circul! Îmi era greu să cred că în condițiile în care beneficiezi de cea mai tehnologizată rețea de informații și supraveghere din lume nu poți să îl găsești pe un nene ascuns într-o grotă undeva în Afganistan . În fine! Ce e interesant de urmărit de acum încolo este ce mișcări va face administrația prezidențială de la Casa Albă . Capitalul de simpatie în rândul țărănoilor însetați de sânge din SUA va crește iar alegerea acestui moment pentru afișarea lui Bin Laden se va releva prin niste măsuri politice cu clară tentă economică. Deja dolarul crește și mai multi CEO la ananghie își freacă mâinile. Ce nu o să se întâmple sigur e terminarea distractiei in zonele de conflict  . Moartea lui Osama e un fenomen media , va atrage atenția publicului de la alte evenimente și nu îi face pe extremiștii musulmani decât mai hotărâți la noi acte de terorism . Analiștii politici și specialiștii în terorism îl cam contrazic pe  president Obama care clamează o mare victorie a poporului american . Al Qaeda nu stă în Osama , personaj intens mitizat , demonizat iar în cele din urmă martirizat . Dar pentru cei mai simpli la minte , e clar, Unchiu Sam l-a bătut pe Bau-Bau. Hai să fim serioși ! Luați semințele și priviți spectacolul! Indiciu : în timpul nunții regale de la Londra s-au încercat mai multe mari lovituri bursiere . Aștept ceva de genul și în cazul ăsta .

Groapa și anestezia

          Uneori auzi povestiri cu un umor care te lasă ușor mut iar mai apoi  te fac să îți dorești să împărtășești cu cât mai mulți ceea ce ai auzit . În momentul de față am două faze pe care vreau să vi le istorisesc. Prima mi s-a întâmplat chiar mie . Acum vreo câteva săptămâni eram plecat cu serviciul prin zona de sud a Doljului . Recunosc că mergeam puțin cam repede pentru starea drumului dar  timpul inseamna bani . Cu dictonul ăsta în cap am trecut printr-un crater atât de adânc încât zăngănitul de fier a avut ecou și seismologii au înregistrat ceva tulburări în scoarța pământului. Trezit la realitate am oprit să îmi constat daunele . Una bucată capac roata complet evaporat și o jantă îndoită al cărei cauciuc pierdea presiune mai ceva ca euro în fața leului . După ce mi-am reglat conturile cu originile pe linie maternă a celor care trebuie să întrețină drumurile am continuat să merg încet până la prima vulcanizare , amplasată convenabil foarte aproape de zona selenară a drumului . Șandramaua in cauză era un fel de bordei din chirpici cu o firmă confecționată dintr-o anvelopă de tractor de pe vremea lui Gheorghiu-Dej . În fața  cauciucului stătea pe o ladă veche de bere , un nene a cărui concentrație de alcool în sânge ar fi derutat etilotestul probabil , foarte preocupat să scuipe un câine ce îl tot adulmeca . Evident că a fost mai mult decât bucuros să îmi îndrepte janta . În timp ce își monta vesel cricul m-a întrebat cum am comis-o . I-am explicat unde și ce am făcut , la care omul replică euforic : Păi domnu ! Mata ai dat în soră-mea! Gropanu ăla e ceva de speriat! Am tot timpul clienți , ba de la firme ca tine, ba salvarea si miliția …toți veniți tare și strâmbați mașinile . A zis primaru ca o astupă acu pe fonduri europene da nu prea cred . Râdea inima în el în timp ce îmi povestea și mai ardea câte un ciocan jantei mele . Mă gândesc și eu că uite, guvernul prin nesimțire sprijină afacerea omului . În cele din urmă a terminat lucrarea, i-am dat 7 lei acestui Michelangelo al tablelor și am tăiat-o spre următoarea localitate . O săptămână mai târziu am trecut prin zonă ca să observ că se lucra la drum . Am vrut să mă opresc să îi spun Condoleanțe! O astupă pe soră-ta nene! dar m-am gândit că e în doliu .

         A doua povestire vine din spital . Am auzit-o de la un prieten , medic rezident în primul an. E ucenicul unui anestezist foarte priceput și hâtru . Omul are un obicei când își trezește pacienții , după operație, știind că oricum nu își vor mai aminti nimic după ce trec efectele anesteziei . Când are de-a face cu femei mai în vârstă pe care le dibuiește mai credincioase de fel , după ce le dă ușor două palme , întreabă foarte serios : Babo, pe pământ, cum te chema, cum îți ziceau ai tăi? aaa…Măria…nuu..gata…aici ești Vasilica! Vă închipuiți șocul respectivelor sau ce gânduri le trec în momentele alea prin cap? Să ai senzația că ai murit și Sf. Petru în halat alb îți spune că nu te mai cheamă cum știai tu?