Ce rămâne…

Cum e cu sentimentele ce rămân după ce totul se prăbușește? Englezii au un cuvânt care mie îmi place foarte mult : linger . Se referă la lucruri ce rămân în viață deși gradual mor. Un fel de descompunere vie dar fără oroarea de maladie care se înțelege aici. Așa mi se pare că se îndreaptă spre uitare unele relații . Acolo unde lupta a încetat, furia , dezamăgirea și dorul au clacat în final, mai plutește ceva. Un sentiment nedefinit pentru că nu e nici prietenie și nici fascinația seducției ce te-a cuprins cândva sau pur si simplu starea de îndrăgostire . Totuși , o trăire perfect capabilă să ne ridice un zâmbet pe buze și un tremur ușor în glas când se aduce aminte de persoana în cauză. Se zice prea ușor …ah…nu ai trecut peste x sau y!  Până la urmă cum să treci peste?  Suntem oameni și numai foarte puțini dintre noi au buldozere. Așa că doar timpul trece efectiv peste noi și iubirile noastre. În viața mea nu am trecut peste nici o femeie . Mai mult sau mai puțin , la toate, când vine vorba de amintiri și nostalgie , le închin un zâmbet , o strângere invizibilă și probabil ipotetică a cordului . Nu le iubesc. Poate nu le-am iubit nici atunci când zâmbetele noastre erau despărțite doar de buze. Dar nicidecum nu pot să uit, să mototolesc și să trec indiferent prin imaginea lor ca și cum ar fi o expoziție de ochi, guri, țâțe și funduri . Nu! Nu fac reclama mascată la vreo campanie feministă ! Nu mă refer la femei în totalitatea lor. Cum nu sunt Julio Iglesias sau Ilie Năstase , am in minte doar cele câteva ce mi-au tulburat trecutul intercalându-se în viața mea. Ei bine…au rămas acolo. Nu în ideea de întoarcere la ele. Marea majoritate a lucrurilor terminate nu au noimă în a fi resurescitate. De prea multe ori arată ca și creația doctorului Frankenstein: în primă instanță miraculoase dar ca apoi să se transforme într-un eșec riscant și o dezamăgire ce cuprinde în ea toată eroarea întoarcerii, reanimării . Dacă relațiile în suferință merită ceva, e eutanasia. E renunțarea blândă . Rămânem prieteni nu există! ( cineva din trecutul meu va zâmbi ironic acum dar știe că un caz singular e doar excepția de la regulă) . Nu rămânem prieteni, nu vom mai putea fi amanți,iubiți, pereche etc. Ne retragem în noi , redevenim doar indivizi dar părți mici de memorie și sentiment gravitează precum corpurile cerești în spațiu. Unele pleacă arzând spre țărână și apoi nimic . Dar nu totul se pierde . De cele mai multe ori , rămâne măcar un zâmbet în colțul gurii, o bătaie ratată de inimă când se aude un nume, un salut tremurat…Și nu e nimic rău!

O mană întinsă care spune o poveste

 

       Cam ăsta era laitmotivul unui monolog incredibil al lui Gheorghe Dinică în Filantropica . De fapt era : Mâna întinsă, care nu spune o poveste, nu primeşte pomana! . Cam așa stă treaba și cu concursul cu românii talentați de la proteve. A luat foc prima pagină în ziare și tot românul înzestrat cu mouse și tastatură își dă cu părerea despre justețea rezultatului sau motivația votului . Pe scurt , a câștigat băiatul orfan care a cântat despre talent (evident) . Departe de mine să îl judec . Dar am spus de la bun început că va câștiga nu vreun talent iesit din comun ( băiatul contra-tenor)  ci cazul social ce va stoarce cele mai multe lacrimi . Stripteuza/gimnastă  care a învins paralizia și a plâns cu copilul în brațe în fața juriului a avut iarăși un potențial bun de câștig prin simpatie dar doar atâta timp cât nu s-a făcut diferențierea decât cu fachiri sau profesoare smintite . Când a ajuns față în față cu oameni capabili de lucruri emoționante prin calitate sau unicitate…ei bine…a pierdut. Revenind la câștigător el a fost clar investiția producătorului pentru că l-au folosit ca promovare , imaginea sa identificându-se cu a show-ului . Privind la rece, pe puncte de rating și dezvoltare ulterioară a personajului în contextul românesc , cei de la Românii au talent  nu aveau prea multe de câștigat de pe urma lui Iustin . Sau nici privitorul obișnuit nu e încă pregătit să perceapă un astfel de câștigător. Nu ne identificăm cu el , nu sună potrivit preconcepțiilor noastre , îl aplaudăm ca pe o ciudățenie gen femeia cu barbă și dupaia votăm pe Adi care răpăie despre talente,români și mândrie.  E mai de-al nostru, zice de noi că nu suntem doar volleuri și căpșunari și pe deasupra mai e și amărât . Să nu îmi spună nimeni că a fost o coincidență alegerea datei finalei în ziua de Paște . Pe lângă faptul că ai audiență masivă se mai și leagă cu milostenia ușor ipocrită ce ne cuprinde în fața televizorului de Paște sau Crăciun. În final eu zic că a câștigat povestea mai bună și asta e un talent până la urmă .