Se afișează postările cu eticheta poezie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poezie. Afișați toate postările

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Azi la meteo


OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Ninge tăcut peste muțenia din noi,
Ninge slut peste chipurile schimonosite,
Ninge murdar peste noroi,
Apasă zăpada pe umeri gârboviți.

Ninge surd pe vorbe nerostite,
Ninge absurd din visul asimetric,
Ninge obositor pe ochi încercănați,
Cade zăpadă prin prăpastia dintre noi…

Ninge și nu se mai  oprește ,
Din ceruri cântă fulgi mari și triști,
Îngerii stau rezemați în lopeți,
Murdari și beți ,cu aripi de omăt ,
Închid ochii , obosiți de atâta alb…

Ninge din televizor,
Timpul e probabil și probabil de neîntors.

miercuri, 14 decembrie 2011

La mélancolie du temps perdu

ivanescu
De neînțeles pentru mine e tristețea acrobatului
ce de la înălțime vede plasa de salvare
Ca pe o cămașă de forță ascunsă la vedere.
Și nu știu decât că fiecare preferam să ne mințim
Că noi pășim în gol când plasa e mereu acolo.

Regretul timpului suspendat,
E că atârnă deasupra de uitare,
Amenințat de viitor și făr’  de plasă de scăpare,
În el stând concentrat tot ce am visat...

Castele de nisip


to L. :whatever castles we shall build ...this is only ours...


Bogdan Panait -untitled

Să stau pierdut în dupa-amiaza asta plină de ceață,
Stricând castele de nisip.
S-alerg spre tine ca luna spre o nouă dimineață
Și din valuri să îți aduc bucăți de gheață.
Să le-ncălzesc la sânul tău ,
În fumul alburiu de la țigara mea
Să-ți șoptesc : Iubito zău,
Spune-mi ce ai vrea?
Când înserarea te lasă goală
Și cerul roșu te pictează
Din albul infinit în smoală
Să pășim doar noi și amara după-amiază…
…

Dileme de Icar

Icarus_by_Raipun
Să ardem poduri!
Să trecem mai departe!
Îmbătați de vremelnice roluri,
Eroi ce nu vor cunoaște moarte!
Cu zâmbetele noastre mute înfipte pe obraji
Să alergăm spre noapte,
Călătoria fără de grijă și bagaj!
Și mă întreb în timp ce zbor
Suntem tot noi aici , în trupurile lăsate jos?
Suntem tot tineri sau doar bătrâni ce-au uitat că mor?
Unde ajungem când aripile se frâng din os?

miercuri, 3 august 2011

Dan ''se vinde'' SI online la Carturesti

Volumul ''Aproape Dragoste'' al bunului meu prieten ''maestru''' Dan Podaru se gaseste si online la Carturesti la adresa pe care o voi lasa mai jos. Asta ca sa nu ziceti ca nu reusiti ''sa il cumparati''!

http://librarie.carturesti.ro/aproape-dragoste-252121

duminică, 17 iulie 2011

N-avem timp

N-avem timp nici măcar să respiram,
Nici somnul nu ni-i lin, nu avem timp de proiecte,
Traim doar pe moment,
Iar de ambitii și boli ne-am vindecat pentru ca ne costau prea mult.
Nu mai cedăm timp pentru lecții acum că ne  putem cumpăra dreptatea
Am invatat că nimic nu e un dar
Ci doar promoție și marketing.
Timpul o povară,
Iubirile iluzii,
Încrederea s-a terminat.
E mai ușor să ștergi decât să scrii,
Cu tristețe văd că nu mai contează să știi ceva
Atâta timp cât contul e mai mare.
Oricum ai tăia însă
Orice lucru are două fețe strâmbe.
N-am învățat cât am dreptul să fiu supărat
Pentru că societatea mă vrea rânjind în linie cu toți ceilalți
Și am aflat că oamenii ce nu te cunosc
Judecă mai aspru ca oricine.
Cei cinstiți cu ei înșiși nu ne sunt necesari aici.
Am învațat că orice suferința ai avea ,
Lumea nu se va opri în loc pentru problema ta
Decât dacă ai apărut la TV și-n tabloide.
Am învățat că scrisul e mai degrabă o armă
Decât o alinare
Iar cititul , uneori , e o capcană letală
Pentru inteligența ta.
Am învățat că până și oamenii la care ținem cel mai mult
Pot renunța la noi într-o clipită.
Am incetat  să iubesc oamenii
Și-am stins lumina.

sâmbătă, 16 iulie 2011

Dacă

IMG_5150

Dacă nici gura mea
Nu-ți spune ce trebuie s-auzi
Când te apleci sub vremea rea
Și de lumea-ntreagă te ascunzi

Dacă nici ochii mei
Nu-ți sunt oglindă
Și cauți Dumnezei între atei
Privirea mea n-o să se stingă!

Dacă nici mâna-mi caldă
Nu va opri tot viscolul din tine
Tot aici voi fi ca stânca ce valul o scaldă
Atunci când furtuna revine.

Dacă nici acum
Voi fi atunci,
Ca ieri și azi , mereu pe drum
Legând poduri peste prăpastii adânci

Dacă nu sau da
Ești tatuată în mintea mea
Culoarea ta e vie
Stropită cu veșnicie.

marți, 12 iulie 2011

Aproape Dragoste, mereu Dan…

322932-danpodaru_coperta
           Cuvintele pot spune nimic uneori dar în cazul de față(unul fericit) cuvintele spun multe . Dan Podaru are multe de spus, de povestit și are harul de a face asta cum trebuie . Așa l-am cunoscut – povestind.  Așa ne-am împrietenit – vorbind într-una și eu și el . Cu o experiență de viață mai deosebită decât  a multora , Dan Podaru e el însuși un personaj . Am zărit în el o figură oarecum familiară și în același timp un om nou . Pentru mine Dan va fi mereu un soi de oltean combinat cu un bucureștean , melanj pozitiv și impulsiv  cu minte ageră și metafore numeroase în tolbă.  Postarea asta însă e despre altceva : Dan și-a lansat primul volum de poezii acum câteva zile . Se intitulează Aproape Dragoste și e un material închinat nu numai iubirii în toate formele ei ci pe undeva o autobiografie stilizată a unui om ce trăiește intens , un artist ce se înfige adânc în realitate deși oferă în scris contrariul.  Nu pot să nu vă recomand volumul pentru că reprezintă o experiență (aproape) totală: poeme ce dau de gândit , ce mângâie sau înțeapă, melancolii mocnite și nu în ultimul rând fotografii excepționale, așezate cu pricepere lângă o poezie sau alta . Prezentarea grafică reușește să dea acea senzație de autor serios ce își calculează bine pașii , evitând metehnele de artiști neînțeleși ale unor inși de altfel talentați. O să redau mai jos câteva din versurile mele preferate din acest volum  cu precizarea că sunt încă multe exemple și mi-ar trebui un blog dedicat să le ofer pe toate:
2000
Suntem în era Marlboro
Suntem în era moartă,
Suntem în anul 2000
Şi timpul nu ne iartă.
Sunt iarăşi singur şi exact
Sunt iar fără de lege
Sunt un egal şi un final
Iar timpul nu mai trece.
Curând eu plec spre voi din nou,
Curând m-aplec spre tine
Suntem în anul 2000
Iar timpul nu-mi mai vine.

                  Sunt gata să fac un pariu cu voi : fiecare cititor se va regăsi în rândurile volumului lui Dan , mai devreme sau mai târziu pentru că asta este până la urmă poezia sa: fragmente de sine , trăire autentică , memorie , reverie și anticipație .
                  Cartea se poate achiziționa de pe situl autorului sau de la librăriile Cărturești.

sâmbătă, 2 iulie 2011

Întrebări

396847   
    Esti tot ce ti-ai dorit?
    Ai alergat prin ploile făr'  de oprire?
    Ca să găsești orbit , un răsărit nemărginit.
    Și atunci ai continuat chiar dincolo de linia de sosire?
    

     Cântărite îndoielile , sunt mai ușoare acum?
     E dragostea o confirmare?
     Că sufletul îți poate sta-ntr-un gram de scrum
     Bătut de întuneric până la lipsa de culoare?
    
       Și unde sunt armatele de îngeri?
       Unde e toată gloria divină?
       Când  lumea-ntreaga radiază plângeri
       Sub zarea curată și senină!
  
        Unde am ajuns, plecați de nicăieri?
        Și ale cui sunt toate măștile?
        Curgând pe fețe și azi ca până ieri
        Ca lacrimi false ce luminează nopțile.

miercuri, 22 iunie 2011

Cenaclu cu 40% alcool


      Povestea de față vine de prin 1981 sau 1982( cel care mi-a relatat-o nu mai ține minte anul exact) . Și totul a pornit de la o discuție la șpriț despre cum se găsește creativitatea în pahar sau patima beției ca sursă de inspirație. Pe firul ăsta cineva de la masă zice : Știți că am fost odată la Nichita Stănescu acasă?
      Am ciulit urechile instant. Subiectul suna foarte tentant . Deși din memoriile scriitorilor și jurnaliștilor prieteni cu Nichita se știu destul de multe despre obiceiurile poetului , aveam ocazia să aud mărturia cuiva apropiat mie , relatată într-un cerc restrâns. Îmi pare rău că nu am avut un reportofon  pentru a reda povestirea în exact cuvintele originale dar o să încerc să redau cât mai fidel din memorie:
     Eram în perioada studenției la București , cam în 81-82 și la cămin mă împrietenisem cu un tip haios , Paul. Omul avea o pasiune egal împărțită între macheală și artă . Pentru căminiștii modești financiar erau în mare vogă chefurile de apartament mai ales că în restaurante începuse să bată vântul și mai adia și umbra unor opreliști impuse de regim adică mai ușor cu trozneala la cârciumă și mai mult în câmpu’ muncii. În fine! Într-o seară cam nereușită , după câteva partide de rummy, Paul zice: Bă am putea merge la Nichita Stănescu! Am mai fost eu cu niște prieteni, am auzit că se strâng și azi . E haios și cam singura condiție e să aduci ceva de băut . Bun! Zis și făcut ! O sticlă de vodkă de 25 de lei și spre Piața Victoriei unde avea poetul o garsonieră într-un bloc nou la vremea aia, pe la etajul 5. Când am ajuns acolo am avut un mic șoc. Parcă aterizasem într-o întrunire de hippioți varianta românească . Nichita era muci , doar în chiloți , pe un divan și se adăpa serios dintr-o vodkă la 750 ml. Lângă el era un fel de aghiotant care tot învârtea niște foi iar poetul îi mai comanda din când în când să recite din ce scrisese cu o zi în urmă . Prin garsonieră se perindau destul de mulți în diverse stări de beție . Apare unul cu o damigeană pântecoasă și prăfuită : Maestre eu sunt de la Ploiești și am venit cu vinul astă! Nichita a reacționat instant când a auzit de meleagurile natale . Ploieșteanul a trebuit să recite ceva ca să îi fie acceptată ofranda ca de altfel mai toți de acolo . Se lua cuvântul aleatoriu iar Nichita îi mai întrerupea când își amintea vreun vers ce-i scăpăra în aburii beției. După vreo oră și ceva mă cam săturasem de frânturi de poezie și atâta băutură și l-am lăsat pe Paul cu poeții. Am aflat a doua zi că noaptea s-a încheiat apoteotic la 5 dimineața cu toți care mai rămăseseră, pișându-se sincron în gărdulețul viu de la parterul blocului iar Nichita șef de trib și instigator la acțiunea respectivă!
     Doi ani mai târziu Nichita Stănescu murea . Ficatul tratat cu atâta alcool cedase . Concluzia discuției a fost că bețivani magici au fost și Nichita și Fănuș . Unul cu tăriile , celălalt cu iubitul său șpriț . Acum stau și mă gândesc :  E la mintea cocoșului : mai bine să rămânem la struguri!

sâmbătă, 18 iunie 2011

Anotimp


De timpul presărat de noi , tu-l vei da uitării
Eu nu te voi blama
Nicicând nu o să-ți las chipul  pradă înserării
Mereu aici, mereu a mea!

Cu dulci si triste dimineți de octombrie
Mă vor înfășura veștminte din amintirea-ți caldă
În ploile lungi de noiembrie
Ce toată lumea în cenușiu mustind de apă scaldă…

Și-n zăpada proaspătă nu-mi voi întina pasul
Când gheața îmi desenează hărți misterioase-n geam
Ci voi căuta doar să-ți mai aud o data glasul
Mieriu si cald precum visam.

Prin eclipse și furtuni sălbatice de martie
Nu mă voi pierde navigând
Eșuat ca o veche corabie
Când tu îmi ești busolă-n gând

Acum , pe mai târziu și oricând vreodată
Lăsând concluzii pentru gloată
Să se întrebe și să socotească
Ce anotimp mai este atunci când or să ne privească…

duminică, 29 mai 2011

Nostalgie

nostalgia3jd8
Timpul mi se scurge încet prin vene
Ca mierea anilor pierduți
Și mă trezesc mergând alene
Prin umbra pașilor tăcuți.
Cu zâmbetul jucând pe buze
Șoptesc înspre tăcerea ta
Că-n toate visele ce-mi rătăcesc
Pe tine te zăresc în fața mea
Din ochiul drept privesc stângaci
La ochiul tău ce strălucește de argint
În invocațiile păgâne ca de vraci
Pierdut in aburii verzi de absint
Și anii tot vor trece înainte
Iar rodul lor e sărac de bucurie
Chiar trist făr de cuvinte
Când tu revii a mea doar în melancolie...

duminică, 15 mai 2011

Femme fatale

“Numai acolo unde femeia poartă văl te arde dorinţa de a-i citi chipul. 
“(Antoine de Saint-Exupery)



         Ne-am întâlnit aseară . Fuma cu un aer aristrocrat și plictisit dintr-o țigară lungă și subțire .Mâna-i albă, ușor lenevoasă, era flexată , vene albastre si pale serpuind ușor sub pielea translucidă . Fumul țigării se încolăcea parșiv în jurul unghiilor ei rosii ca niște semne de avertizare. Mereu m-a fascinat oja roșie pe degetele lungi ale unei femei . De nu aș mai fi ridicat ochii din zona mainii ! Dar am urmărit țigara cum levita ușor spre gura pofticioasă, buzele umede și pline aflate parcă în așteptare . Mătasea din rochia neagră lucea mat în timp ce ea se mișca spre paharul înalt de pe bar . Și nu putea bea decât vin roșu! Am fost invidios vreo câteva minute pe băutura ce se insinua printre buzele himerice . Sorbea cu aerul unei cunoscătoare, ce își acceptă viciul preferat cu resemnare . Muzica parcă scăzuse în volum și asta fără ca altcineva să fi sesizat în afara de mine . Ea privea prin încăperea luminată difuz de parcă ar fi căutat ceva sau pe cineva  ce inca nu apare și în acele momente îmi părea extrem de vulnerabilă ca o statuie de porțelan plasată într-un furnal incins . Când m-a privit în cele din urmă , de-abia am reușit să nu tresar . Avea genul de ochi pentru care se scriu cărți iar pictorii ajung la Luvru dacă trec peste riscul unei sinucideri premature . Culoarea în care mă fixasem era un auriu adânc, aproape mat, cum or fi fost comorile găsite de conchistadori . Și ochii ăștia erau vii și tineri cu o privire păgână, obscenă ,plina de promisiuni  ce contrazicea buzele tăcute, împreunate cuminți  . Am așteptat , fermecat ca un profet căzut în adorație, am așteptat un semn . Și a ridicat paharul până la urmă. Un toast discret , scăpat ca o neglijență, perfect scuzabil dacă momentul ar fi cerut-o . Picioarele mele s-au mișcat aproape mecanic ca soldățeii de tinichea de la bâlci . Eram iremediabil purtat spre ea . Cu muzica ce se depărta tot mai mult de zona ei, îmi auzeam bătăile inimii din ce în ce mai tari și neregulate. În dreptul ei m-a părăsit complet curajul dar m-a îmbrățișat dorința . Nu știu ce am vorbit dar nu a fost nevoie să conversăm prea multele nimicuri din acest gen de situații . Am preferat să o ascult , vocea ușor răgușită și înceată învăluindu-mă ca noaptea de afară . Când am plecat de acolo, am știut că nimic nu se  va compara cu răceală mâinii albe pe brațul meu . În spatele nostru , muzica izvora tot mai tare din toate instrumentele orchestrei ce parcă era vrăjită . Mirosea cum nu mai întâlnisem nicăieri o așa aromă și toate comparațiile din mintea mea se prăbușiseră ca ultima mână necâștigătoare a unui joc de poker . Blufam cu soarta . Așii nu erau decât la ea . Am stat în răcoarea serii , mai înfrigurat ca niciodată , să o privesc, să mi-o tatuez în amintire . Știam că o să găsească o cale să dispară în curând . Nu îmi păsa de asta , nu era loc de întoarcere și nici în față nu se vedea vreun drum .
Zorile pătate și amețite m-au găsit treaz și singur . Nimic nu mai părea real acum deși așa era ce ar fi trebuit să simt . Mi-am aprins o țigară . Ultima , lungă și albă, țigară cu un miros ce nu îl știam parcă gravat în filtru …
Koop-Island Blues

vineri, 29 aprilie 2011

Rătăcit în pagină


Am scris de atâtea ori cuvinte mari
Încât acum e o rutină
Și mai tot timpul cand tu-mi apari
Ce-as vrea să-ți spun se rupe-n gât ca o ruină…

M-am pierdut prin versuri și confesiuni
Si groaznic de naiv să îmi imaginez
Neimportanța unei omisiuni
Desi chiar si acum tot mai visez.

Sătul de strâmbele cuvinte
De nevindecate răni
Și de chipul tău fixat în minte
Mă rătăcesc iar prin alte zări

Și scriu în continuare
Cuvinte greșite pe foi rupte
În asfințit când ziua moare
Și luna se urcă în cer cu reprosuri mute…

duminică, 17 aprilie 2011

Brainstorming de unul singur

                  masina-scris
             Când am ajuns , acum mai multi ani, la concluzia că nu posed nici un talent practic, că mâinile mele nu sunt pricepute decât pentru a schimba becuri cel mult sau că inclusiv la caligrafie sunt ușor retard , am fost puțin dezamăgit . Hobby-urile mele au fost tot timpul introvertite și nu am putut să afișez nimic care să mă evidențieze drept ăla care face x chestie sau adună y treburi . Dezamăgirea asta a ținut până în momentul în care profa de română din generală s-a uitat cu suspiciune la niste versuri pe care le-a găsit anormal de închegate pentru un puști de 13 ani iar taică-meu , probabil exasperat de scrisul meu de mână, mi-a pus în brațe o mașină de scris ,calificată de atunci pentru un program Rabla. Mi-am descoperit atunci TALENTUL . Scriam! Mai ușor decât alții , nu neapărat mai bine dar evident am învațat repede infatuarea licenței poetice  aplicată global pe orice nu convenea altora . De ce sunt cu adevărat mândru , nu e faptul că scriu, ci pentru că mi-am găsit curajul să arăt treaba asta, la început cu inconștiența vârstei , apoi cu vanitatea adolescenței pentru ca până la urmă să fie elementul edificator în răspunsul întrebării  Cine e ăsta? . Sigur că  mai apar și definiții secundare ca ăla care dansează pe mese ,cu sârguința lui Kevin Costner în filmul cu lupii ,dar nu e prima opțiune în dicționar . După cum spuneam , mi-am admirat curajul de a arăta ce scriu nu marea scofală că scriu . A publica (fie și în forma de a duce o coală A4 cuiva la a cărui opinie ții) e comparabil după mine cu a te dezbrăca în paginile unei reviste cam fără a beneficia de photoshop. Nu e frica de a atrage critici neapărat deși fiecare moment în care public îmi dă o senzație de pregătire a saltului în gol ci posibilitatea ca nici mie să nu îmi placă ce am scris după ceva vreme . Pe lângă toate astea, cine scrie ( nu sunt de acord cu ștampilele : scriitor, editorialist ,poet) își asumă conținutul ,ideile, greșelile sau (in funcție și de nivelul de popularitate) sentimentele ce le impregnează cititorilor. Pentru curajul ăsta sunt oarecum mândru de mine și poate și pentru că nu am altul . Ironia face că e singurul talent de care nu beneficiem tot timpul chiar dacă l-am descoperit sau dobândit deja. Vine însoțit de inspirație ( singura curvă mai capricioasă decât celebritatea) . Ajungând în momentul prezent cam de asta se născu postarea pe care o citiți acum . Voiam să scriu dar am decis că în momentul în care nu am subiect nu o să forțez unul . Din experiență  nu prea sunt mulțumit de rezultate când fac asta. Plecând de la punctul ăsta , scrisul îmi pare de multe ori ca o sesiune de brainstorming fără alți participanți decât cel ce scrie . Se amesteca idei, se extrag metafore și partea cea mai placută – ți le demontezi singur , îți tai craca de sub picioare cu o voluptate sadică pentru ca în cele din urmă să apeși extenuat backspace. În orice caz chiar și experiențele de genul ăsta servesc – chiar dacă nu știi ce vei scrie , măcar ai aflat CE NU o să pui în pagină . În cazul de față , am reușit să scriu despre a scrie …

duminică, 6 martie 2011

Duminica dupa-amiaza

 Duminica dupa-amiaza 
 Cand stau pierdut printre scrumiere
 Ceasul a obosit mecanic si timpul s-a oprit
 Lumina se ascunde prin unghere
 Tu ma intrebi daca ar mai fi ceva de rostit

 Nu pot sa imi ridic privirea catre tine
 Ultimul tau sarut inca ma doare
 Doar tramvaiul 6 e cert ca vine
 Cand dupa-amiaza noastra moare...

 Cafeaua s-a racit pe masa
 Aprinde-mi tu o noua tigara
 Sa vorbim de ce nu ne pasa
 Sa ne mintim ca afara e inca asta vara...

Pentru ultima oara, imi spun in gand
Suntem doar noi doi
De maine trecutul se va asterne bland
Peste mine si peste ultima dupa-amiaza cu noi...