vineri, 30 august 2013

Poveţe ipotetice

''Love is terminal, not built to last''
                                          Rhye



Nu mai pierde timpul! Ai datoria să o găseşti. Prinde-i privirea, închide-o în inima ta. Va trebui să te lupţi . Cu tine , cu ea , cu restul mapamondului . Nimic nu complet roz şi filmele americane mănâncă rahat. Ai mereu mai puţin timp decât ai fi crezut pentru a o face fericită. Când va fi , în cel mai intim mod cu putinţă conectată sufletului tău, deschide-i portiera maşinii! E rândul tău , din nou, să faci lumea să dispară în oglinda retrovizoare. O să vă placă la nebunie să simţiţi împreună umbrele de nori pe autostradă. Vei merge departe, vei merge tare. Va adormi încolăcită ca un copil în scaun. O vei iubi şi pentru asta. Vei ştii atunci tot ce nu ai ştiut să explici. Nu ai alte întrebări atunci când aşezi obrazul tău nebărbierit pe sânul ei. Misterul vostru se odihneşte în tăcerea frumoasă dintre voi. Daca vă rătăciţi de voi, de persoana voastră contopită, să ştiţi că nu aveţi prea mult timp. Dragostea  nu expiră dar se macină. Fură-i încrederea cu fidelitate. E puţin doar spus şi toţi am păţit inversul cândva . Nu te aştepta să te aştepte oricând , oricât! Apasă acceleraţia. Pădurile să se închidă în urma voastră şi tunetele furtunii să vă vestească trecerea. Lasă furtuna în urmă şi iubeşte-i sufletul cu tenacitatea oceanului. Timpul nu trece ci se câştigă . Primeşte-i anii lângă tine, cu graţie şi nu-i vinde pe lozul mărunt şi colorat al iluzoriei ieşiri din monotonie. Nu te banaliza şi nu te pierde. Nu te teme de regrete şi melancolii, sunt doar semnul că există iubirea. Orice altceva e doar colateral.

vineri, 23 august 2013

Recuerdo


          Din capcana uitării nu scapă nimeni. Ne naştem cu mintea goală şi murim în acelaşi nud primordial mental: neajutoraţi dar poate eliberaţi de povara tuturor amintirilor dureroase ce ne străpung sufletul timp de decenii. Frumuseţea vestejită , visele împlinite şi aruncate la gunoi printre maşinuţe ruginite , păpuşi chioare ce-şi strâmbă gurile pline de machiaj şi plastic şi toată inocenţa noastră. 
          În final aşa poate că este dar vreau să cred că nu voi uita nimic din tot ce mi-a marcat existenţa . Nimic din vieţile noastre ce ne transformă, drumurile ce s-au aşternut, zidurile sfărmate, măştile rupte şi toată înşiruirea de lupte pentru visele de ieri. Alegând să te plimbi pe urmele propriilor tenişi de acum zece - douăzeci de ani vei avea să întălneşti tânărul ce-ai fost , acel eu interior de la vârsta marilor descoperiri şi aşteptări. El e omul pe care nu ai vrea să îl rătăceşti vreodată. Pe el şi pe cei ce l-au însoţit şi inspirat atunci trebuie să îi accepţi şi să îi binecuvântezi cu veşnica ta companie. Fă-ţi loc în memoria ta pentru amintirea lor!
         Oraşul copilăriei tale poate îşi leapădă pielea, cu trecerea anilor, dar lasăndu-te purtat în liniştea şi deopotrivă în zgomotul vieţii sale , te vei regăsi cu nostalgie şi merită fiecare moment în care stai pe linia fină dintre trecut şi prezent. Tot ce ai iubit sau ai urât revine cu darul înţelegerii mature . Nu ai mai vrea să le trăieşti exact la fel , încă o dată?
           Poate nu toţi. Poate nu tot. E esenţial, însă, sa avem puterea să ne amintim chiar şi când nostalgia nu mai apune auriu deasupra umerilor tăi. Atunci când trecutul doare şi îl zăvoreşti în cel mai ascuns cotlon al minţii tale el are prostul obicei de a îţi bântuii orele târziu. Îmbrăţişează durerea amintirii pentru că numai ea cauterizează , separând rana de cicatrice, înţelepciunea de nechibzuinţă, dorinţa de posibilitate. 
Îndemn la amintire pentru că viitorul lipsit de trecut e viitorul oricui altcuiva dar nu al tău. Nu eşti cel de mâine, nenăscutul. Tu eşti omul de azi , încărcat sau ridicat de viaţa ta de ieri. Îi eşti dator cu amintirea.

sâmbătă, 17 august 2013

Autentic uman


              Dintre toate sentimentele umane, am descoperit recent, tristeţea e cel mai autentic. Pentru ca hai sa le luăm pe cele mai comune :

Iubirea 

              Iubirea e ipocrită de cele mai multe ori. Ne îndeamnă la transformări , la acte de curaj , la asumare de calităţi pe care le credem esenţiale în menţinerea şi perpetuarea iubirii . Iubirea , deşi ne place să credem că ne înalţă , e de fapt sentimentul care ne îndepărtează cel mai mult de noi înşine . Dăruindu-te complet altcuiva , încetezi a mai fi tu , omul propriilor principii, vicii sau calităţi. 

Prietenia

           Aş vrea să se evidenţieze că nu încadrez prietenia în marea sferă a sentimentului de dragoste. Prietenia presupune toleranţă , comunicare , alianţă , sprijin necondiţionat . Poate părea sentimentul perfect a se califica ca autenticitate, onestitate , umanitate. Dar nu e prietenia şi cauza pentru care ne asumăm modele, recunoaştem de tineri liderii din cercul nostru imediat şi ne supunem sau suntem mânaţi de dorinţa de a dicta grupului sau măcar unui individ. Prietenia naşte aşteptarea unor favoruri, pentru ca suntem prieteni nu-i aşa?

Ura

              O DA! Un sentiment foarte interesant! Ura e autentic şi singulară umană aş risca să spun. Dar mânat de ură e ca şi cum ai sta strâmb ca să judeci drept. Premisa e greşită din start pentru că ura nu poate fi ratională şi imparţială . Oamenii au aflat asta de foarte multă vreme şi au sculptat din ura primară ceva numit Justiţie care însă e un concept şi o instituţie socială . Ura se perpetuează chiar dacă Justiţia funcţionează pentru că ranchiuna şi dorinţa de răzbunare - copiii naturali ai urii - sunt neobosite . De ce urâm chiar şi atunci când dulcea indiferenţă ar trebui să ne cuprindă - nu pot răspunde eu pentru toţi. Ura nu este pură , nu este sentimentul uman autentic . Ca să existe trebuie întreţinută , alimentată cu preconcepţii şi adevăruri trunchiate. Ura maschează vina , colectivă sau individuală , neputinţele şi frustrările . În American History X , tânărul skinhead convertit realizează că ura e nu numai destructivă pentru alţii dar şi pentru modul în care alegi să îţi trăieşti viaţa . Nu îţi iubeşti aproapele? Ok! Dar nu e nevoie să îi zdrobeşti capul de bordură! 

Indiferenţa

              A zis-o bine tipul cu indiferenţa  - opusul iubirii . Eu zic că e şi al urii. Indiferenţa însă e doar o mască în cele din urmă . Oricât de bine ne-am fixa-o , carnavalul veneţian se termină cu artificii. Măştile cad , iubire sau ură ! Ceva tot iese de acolo . Nu se califică , în umila mea opinie.

Şi tot aşa prin pleiada de sentimente ajungem la tristeţe . 

                Tristeţea aş îndrăzni să o numesc sentimentul uman autentic . Nu pentru că alte specii nu ar arăta-o . Nu e vorba de unicitatea ei în univers . Tristeţea e sentimentul în care  ne permitem să fugim de toţi ceilalţi şi să ne ascundem cu noi înşine . Deşi şi proştii sunt trişti uneori , am senzaţia că din tristeţea oamenilor foarte inteligenţi au reuşit să scoată capul la lumină tot soiul de idei . Unele excelente , altele sortite să rămână la stadiul de ce-ar fi daca dar cu toate acestea tristeţea ce se întinde în sufletele noastre e un sentiment ce scormoneşte către amintiri , autocunoaştere , focalizare. Nu mă refer la nostalgie , la spleen poetic. Eu vorbesc de tristeţea ce roade ca un ulcer în stomacul nostru , momentele în care fundalul e diform , culorile au curs ca-ntr-un episod grotesc cu LSD.  Acea tristeţe te face să gândeşti , să scrii  , să mergi prin amărăciune către lumină şi în cele din urmă , chiar daca nu ajungi un om mai bun , te face un om mai înţelept.

          O să vi se pară că am uitat , poate , sentimentul cel mai ravânit : Fericirea . Dar cine dracu a descoperit fericirea în tristeţe?

miercuri, 14 august 2013

Septembre, je vous aime...

       


               Când eram foarte, foarte tânăr, m-am îndrăgostit iremediabil. A început concomitent cu îndrăgosteala legată de o fătuţă brunetă şi zveltă. Am trăit o perioadă cu impresia că de ea a fost legat totul . Dar atunci când uitarea pletelor brunete, a mirosului insuportabil de frumos al pielii ei s-a instalat , mi-a rămas o mică dar preţioasă certitudine : mă îndrăgostisem ca un poet de secol XIX , ca un rockstar falit ce îşi urmăreşte muza din single malt în blended , ca un om mare , ca un copil  , de fapt de luna septembrie. Şi hai să nu ne referim strict la acea lună , calendaristic vorbind. Iubeam şi iubesc la nebunie începutul  toamnei . Să îmi perind picioarele pe pavaje acoperite de primele frunze căzute, să inspir aroma blândă a soarelui ce nu se compară cu nici un alt anotimp , să simt fiorii de început ai dimineţilor reci ce au să vină , mă delectează mai mult decât o zi perfectă de plajă , în toiul verii . Poveştile mele mareţe şi dulci-acrişoare s-au copt atunci . În lumina pură a dimineţilor de septembrie , în răcoarea umedă a orelor cinci, când pantofii se scâlciază pe caldarâm şi cravata stă strâmbă şi lărgită , sub ochii înroşiţi , în care se oglindeşte un trup perfect de femeie, dormind somnul cel mai dulce , al dimineţii de după amor. În viorile ce amuţesc uşor , la un restaurant din Centrul Vechi şi deasupra meselor , pătate de vin roşu , se prelinge trilul unei ultime păsări văratice , mahmură şi ea de la atâta parfum şi joie de vivre. Astfel , septembrie trece, udat de sampanie, vis , castele în Spania şi dragoste la 200 de km/h . Ce păcat că luna asta de dragoste indiană trece mai repede decat 400 de pagini de Maitreyi . Vine din timpuri în care dragostea nu se raporta la Sweet November şi The Notebook. Dragostea de septembrie etern mă însoţeşte mereu , indiferent de timpul , de patul , de chipul sau de zâmbetul tău... te iubesc , Septembrie.


luni, 12 august 2013

Prostie şi prejudecată




             Ştii când te pocneşte un gând că majoritatea oamenilor de pe planeta asta suferă de prostie acută  iar adeseori o ascund sub principii fixe şi de multe ori prea stupid înrădăcinate ca sa le poţi schimba fară ca sa te simţi ca un Houdini şarlatan?
            Ei bine eu sunt lovit adesea de situaţia asta şi recunosc că în faţa prostiei umane mă simt precum comandantul Titanicului în faţa aisbergului  - imposibil de evitat ciocnirea.
             Încep să cred că rasa proştilor agresivi va stăpâni pământul întocmai ca în extrem de subevaluatul   Idiocracy. Natalitatea e de partea lor , guvernele îi mişcă pe hărţile economice într-un stil pe care naziştii nici măcăr nu l-au anticipat . Pieţe Taksim vor mai exista în lume şi sunt guri de aer în emanaţiile tâmpite ale profeţilor tâmpirii în masă. Sub praful de la steroizi , sub toate plasticele poleite de la teleshopping, din grămada de fecale televizate, disipate prin intermediul Internetului şi al reţelor mutante ce ne comprimă la nivel de card de credit cu puls , sânge , spermă şi foame , suntem noi toţi. Când ne trezim din înghiţitul fără a mesteca , ne cuprinde uneori ruşinea pentru că murdărim locul şi nu lăsăm în urma noastră decât lucruri efemere şi o mână de oase. Setaţi din copilărie în dorinţa de a avea şi a putea , ne pierdem oare pe drum sau găsim şi altceva decât să ne otrăvim la cornul abundenţei servit de educaţia şi societatea găunoasă ce nu lasă pumnul din  gura noastră decât pentru a ne da circul şi pâinea , doza de control până când facem criza următoare?
            Cea mai letală armă s-a dovedit natura planetei dar inteligenţa umană împreună cu propria-i absenţă s-au cocoţat confortabil pe poziţia secundă şi asta spune multe despre noi înşine.
           În prostia umană congenitală , se aruncă mereu nişte ingrediente social-culturale , pattern-uri a ceea ce altoieşte sămânţa prostiei fudule , intangibila armură a minţii înguste cu convingeri adânci. Acolo unde răsar modele becaliene , basesciene( atât tatăl cât şi fiica) , fanariotisme şi fariseisme mai noi sau mai vechi , nu poate răsuna decât glasul celui ce ţipă mai tare şi dă cu pumnul mai bine( mai bine cu 1000 de euro uneori) . Nu sună deloc departe de sfârşitul erei primitive. Nu ne-am rafinat decât ţinuta se pare. Avem mai mulţi cai putere , acces la mai multă informaţie periculoasă , mai multe moduri de a ne face rău şi mult mai puţine opţiuni în a putea măcar accepta aproapele dacă tot nu-l putem iubi pentru că nu-i suportăm capra aia mai grasă şi mai frumoasă.
           Prejudecăţile sunt apanajul prostiei şi nu pot lipsi de la masă din momentul în care am vazut pe unul care nu cadrează cu restul tribului proaspăt încălţat. De la culoarea pielii la calitatea componentelor pe care le fabrică , la modul în care decid să îşi exprime iubirea sau dezaprobarea faţă de majoritate , nu am ştiut să integrăm diferitul decât după ce l-am contestat, l-am anatemizat şi ars pe rug , mai apoi l-am trimis spre începuturile atomului ca în cele din urmă să îl bălăcărim ca sa nu recunoastem că ni s-au servit lecţii , ca avem nevoie de el , de divers, de altfel ca să putem evolua în versiunea noastră mai bună  , mai dreaptă  , mai înţeleaptă .
            Conştientizarea propriei prostii e teribil de dureroasă dar atâta timp cât nu văd cocalarii alergând către case , ţinându-se cu mâinile de căpâţânile trădătoare , nu mă agit prea tare că e naţia noastră globală în suferinţă.
           Timpul lucrează dar nu în favoarea raţiunii ci a raţionalizării . Nu a pâinii şi circului pentru că am învăţat din istorie că atunci când faci asta, marele dulău anesteziat o să muşte mâna ce ţine zăhărelul şi nu pe aia cu biciul. Nu raţionalizarea stomacelor ne paşte . O să ne trezim ca într-o ciornă proastă a lui Orwell, la un moment dat, şi o să căutăm disperaţi ieşirea din miile de butoane de like spre lumina aia stranie a soarelui unde nu o să găsim decât obiectivul unei camere de supraveghere , un pumn în gură şi un semn mare cu INTERZIS . Şi atunci putem mulţumi prostiei şi prejudecăţilor colective.

vineri, 9 august 2013

Aripi de hartie



Merg prin aerul mort,
Valsez în ceruri mute, negre, bolţi prăbuşite
E ceea ce a recomandat doctorul : Fă sport!
Aleargă-ţi gândul spre domenii părăsite!

Să mă găsesc pe mine însumi sugând la ţâţa stearpă a Occidentului
Un fluture uşor buimac, cu aripile branduite
Se lăsase pradă sentimentului
Şi zborul lui ca şi al meu spunea ceva de vise chinuite...

Să îmi întind aripile de hărtie spre ploaia ce nu mai vine
Să stau prizonier la două mii de metri de libertate
Ascuns în mine şi în tine,
Jucând ruleta rusească cu un pistol cu capse.

Căldura se lipeşte ca un aracet,
Eu merg netulburat cu o dâră de transpiraţie cu pretenţie de lacrimă
Totul e perfect,
O să ajung la intersecţia ce mă duce dincolo de patimă.


Şi acolo o să îmi iert oasele de calvar.
Să aştept dimineaţa cu amintirea ta şi un greiere sentimental
Ghicind siluetele ce din deşert apar
Pentru a se concretiza în banal.

Şi să întindem aripile de hârtie ,
Spre un soare anemiat
Plângând despre o lună ce-i stafie
Şi-un sistem solar ceva mai civilizat!

miercuri, 7 august 2013

Aseară în parc




           Pentru ca mi-a placut shaorma mare cu de toate, am ajuns sa fiu nevoit sa lupt ca sa returnez în transpiraţie şi osânză ofranda arabilor către noi , cocalarii internaţionali. În tot acest program de purificare , în ochii feisbucului , că doar acolo trăim  second-hand life - the game, a intrat si ideea unei plimbări nocturne de 30 de minute prin parc. Zis si făcut!

Aseară a fost destul de special , pentru că am mers neînsoţit , lucru ce mi-a dat ocazia să practic un voyeurism auditiv , aşa a la scriitorii hipsteri din ziua de azi. Am sacrificat ipodul pentru un moment şi mi-am lansat auzul periferic într-o căutare a vorbelor de duh din jurul meu. 

M-a depăşit , în alergare poticnită , o victimă a steroizilor. La 30 şi un pic , vizibil emasculat. Telefonu' pe hands-free. O clientă , căreia îi duce de grijă că şi-a scrântit glenza de căprioară. Nu îi iese vrăjeala şi se îndepărtează pufăind cardiac dezordonat. Tot pe labă astă-seară!

Mai în faţă încep să mă simt ca-n Pantera Roz. O pereche de amprente ude de labe de picior bărbătesc apar din semi-intuneric în faţa mea. Posesorul îşi umfla muşchii crescuţi pe sapă şi cazma şi încearcă un pariu subtil pentru cât de mult poţi să fugi de carabinieri vs. policia de espana. Tovarăşii lui  , mai neaventuroşi : papuci amândoi , priviri bovine şi vag amuzat-neincrezatoare . Semi-cocalari.


Îi depăşesc scanat de privirea arogantă şi toantă a celui cu picioarele goale. Nu reprezint pericol şi probabil nici victimă de terorizat. Râd în sinea mea. Un glonţ la gleznă îţi doresc. Poate te masează ratatul din fragmentul de mai sus.

Să continuăm prin ruina fantomatică a unui amfiteatru grec . Dincolo de graffiti băşit de pe pereţii coşcoviţi se aud voci umane şoptite. Un ţigănuş din genul : crescut pe mcdonads si kfc şi oaie acasa. Era o copie cu bemveu la 16 ani a lui Manny Delgado din Modern Family. Sugruma ca un piton o topită de zonă rurală incertă şi îi spunea că ta-su îl duce la Ibiţa cu Salam. Ce plm de bar e ăsta fraţilor?


Îmi dau seama la ce serveşte piţipoanca când e beznă afară. E reflectorizanză frate : vezi în lumini ceva roz pe ceva maro şi fosforescent la muian şi sclipit de la pietricica de căcat de pe un dinte cariat. Şi mai dă şi cu semnal acustic că bichonul ei e băieţel dar se îndrăgeşte în fund cu un maidanez mare  trei tufişuri mai încolo. Îmi doresc o lopată. 

Spre ieşire m-a recuperat feisbucu cu o notificare de la cineva cu suflet mare. Pa. Sign off.

very late edit : pe feisbuc ,un user barbat , sotul unei foste colege de munca imi da invitatie sa joc DEEP SEXUALITY!!! Mai bine raman in parc.

Pentru cei de aseară: Parazitii-Da-te-n gatu matii . 

luni, 5 august 2013

Vârstă



                       În ultima vreme observi ca nu te mai macină cine deţine puterea . Informaţiile pentru care lupţi nu servesc decât în propria ta schemă a lumii. Tristeţea că te maturizezi spre individualizare globalizată este că închide la noi ciclul inocenţei în care fericirea e mult mai probabilă. Pornind de aici nu o sa dezvolţi decât frici, temeri , obstacole . Fiecare zi va fi o luptă care nu are pauze prea lungi. Daca nu ai mâncat rahat cand erai mic sau te cheama ca pe Paris Hilton , lupta e inevitabilă. De aia drogurile nu ajută. Necazul de a nu fi suficient , de a tine capul de-abia la nivelul apei nu îţi stârneste blazarea necesară pentru narcotice. Curiozitatea nu mai e asa de mare când mintea îţi caută soluţii. Drogurile pentru oameni săraci nu sunt o soluţie când ai măcar juma de creier la purtător. Cercul se restrânge. Discuţiile şi ideile de altă dată ţi se par lălăieli de oameni care nu au depăşit o fază. Filosofii or să îţi umple capul cu faptul că vremea inocenţei a apus de la prima comunitate care a decis ca poate să incendieze paşunea celorlalţi pentru a profita şi a subjuga. Sociologii or să îţi ceară să rozi căpăstrul în tăcere alături de ceilalţi homo sapiens sapiens din societate. Nu te revolta . Nu te izolezi complet niciodată. Suntem o rasă persistentă precum herpesul. Nu mai lasăm pe cei ce vor să plece de la sânul otrăvit al mamei-societate pentru încă nu are Big Brother camere de supraveghere pentru toţi. Asa că înghitem pastila si ne convingem că e mai bine aşa. Putem să trecem să extindem celula de bază a societăţii , expulzând informaţia genetică spre a o multiplica şi în speranţa de vanitate de a marca lumea în care trăieşti într-o moştenire palpabilă. Sau pur şi simplu ţi se rupe prezervativul. În vanitatea noastră ne numim secundele de întârziere a fi o reuşită când puştiul cântă la 8 instrumente la 6 ani. Şi toate astea se rup la primul semn de impotenţă şi calviţie în cazul bărbaţilor iar femeile când văd cu stupoare schimbări de prefix în buletin. Pentru că ne pierdem învăţăturile obţinute cu truda şi cu accidentele unor ani întregi în decurs de zile e o mirare sinceră asupra măreţiei spiritului şi inteligenţei umane. Dar despre asta, într-un episod viitor!