Când l-am cunoscut pe bătrânul cu mâini tremurânde , ningea smintit afară. Parcă toata iarna se grăbea să dea zăpada la ofertă . Martie îi spunea decât în calendare că viscolul îmi inspira o iarnă completă . Moșul nu fuma clișeic țigări rulate de el ci vântura un pachet de Marlboro roșu. Genul de țigări care te răpun și tânăr să fi fost dar mai ales șubrezit și adus de spate ca omul din fața mea . Ani de zile îl privisem stând la poarta casei sale dărăpănate ca și el, întunecat la față și tăcut ca o ușă închisă . Îmi povestea bunicul meu că venise jumătate nebun din Siberia la vreo cinci – șase ani după război. Avea două degete lipsă la mâna stângă , un picior beteag cu ceva adaos de la o grenadă rusească în carne și o mână de tinichele lucitoare de la un rege dispărut și el între timp . Colectivizarea și avântul stahanovist al anilor 50 se lipiseră de el ca marxism-leninismul de Statele Unite . Adică deloc. Trecuse prin deceniile de socialism fără să intre în cârd cu nimeni și fără să își apropie vecinii sau rudele regăsite . Avusese nevastă ce îl crezuse mort și plecase din sat înainte ca stafia umblătoare să apară . Nu îl întrebasem de vorbă niciodată pentru că atunci când eram copil ne gonea din preajma lui cu o indiferență zdrobitoare . Antiteza dintre viața noastră și a lui era maximă . Am crescut pe măsură ce el se sfrijea și îmbătrânea și mai mult. Timpul însă nu îmi potolise curiozitatea de a vorbi cu cineva care supraviețuise Stalingradului și celor mai nenorocite pușcării inventate de tătucul Iosif Vissarionovici . În iarna de care vorbesc căzuse la pat și bunicu-meu( văr de-al lui mai îndepărtat) mă rugase să îl duc până la medic că urgia de afara și picioarele nu îi permiteau să facă asta singur. După vizita la medic și drumul de întoarcere , nereușind să schimb mai mult de trei-patru banalități , mă pregăteam dezamăgit să mă întorc acasă. Înainte să ies pe ușă( parcă și-a ales expres momentul) mi-a cerut un foc și mi-a arătat muțește un scaun lângă patul în care se așezase .
- Vrei și tu să știi nu?
- Ce să vreau nene Dumitre?
A râs scurt moșul . Fără veselie . Aspru ca gerul rusesc.
- Ai vrea să știi povestea mea copile. Pe unde am bântuit, cum am dormit în tranșee înghețate sau cum am mâncat coji de cartofi fierte cu scoarță de copac în Siberia.
Am aprobat oarecum mașinal fără a îmi putea lua ochii de la țigara ce îi dansa în mâinile tremurătoare în mijlocul unui nor de fum ce îi încadra fața cutată .
Mi-a povestit. Mult. Cu voce clară . Vocea parcă nu îi aparținea. Era hotărâtă şi sumbră . Frazele curgeau lucid ca un râu de munte . Eram în transă . Am văzut băiatul de atunci trecând ape, ascunzându-se în sate noroioase , pe dealuri înverzite sub cătarea unei mitraliere ce își scuipa florile de plumb spre alți tinerei culcați în iarbă . L-am urmărit dormind sub lumina și simfonia obuzelor într-o groapă murdară , tremurând cu obrazul lipit de un mal de pământ între camarazii săi morți. Am blestemat cu el armata, pe mareșal , pe regele-copil nevolnic, pe Hitler și pe Stalin și toată nebunia din jurul lui . I-am auzit pribegia, pașii târâți ai captivității, zgomotul hârlețului în minele uitate de Dumnezeu și de Diavol deopotrivă . Am citit amnistia prizonierilor de război și lungul drum către casă . Acolo am găsit alături de el doar amintiri înțepenite , uși închise , locuri goale și priviri furișe . Am gustat furia de a fi lepădat de cei ce îi știai dragi. Am ascultat răcnetele politrucilor și am scuipat în țărână când treceau steaguri roșii la defilare. Am îmbătrânit alături de el în țara pe care o pierdusem, țara pe care nu o mai regăseam . I-am înțeles obida , lehamitea și tăcerile .
I-am aprins o țigară de la mine în cele din urmă . A pufăit ironic. Erau slabe. Asemenea nouă . Cei de acum. El fumase tutun măturat din vagoane , rulat în hârtie plină de plumb și litere chirilice. Fumase anii , trăsese moartea în piept de câteva ori și acum trăgea de țigările astea slabe ca de bieții lui frați de arme căzuți în somnul cel mare. Când am plecat spre casă mă întrebam dacă mai prinde Paștele.
Până să se topească ultima zăpadă m-a sunat bunicul . Murise moș Dumitru. Se stinsese pur și simplu ca o lumânare arsă la ambele capete. Îmi mai aduc aminte că nu a lăsat decât nişte decoraţii mâncate de vreme şi un livret militar. Restul s-a dus uitării , rămas pe undeva pe la Odessa, Stalingrad sau Vorkuta.
