Frustrare

            Eu nu vreau să scriu despre încă o sinucidere de cântăreață intrată într-un con de umbră. E prea puțin de spus de fapt. Dar cazul de față îmi deschide ochii pe un subiect viu : frustrarea. E plină lumea de frustrări tăinuite, tristeți și neîmpliniri. Mă văd și pe mine așa uneori pierdut în momente de ură față de ceea ce nu am realizat și văd la alții.  Nu cred în cei care adoptă masca unei fericiri tâmpe , multumiți ca sunt doar sănătoși . Schopenhauer spunea că gradul de sensibilitate la frustrare e direct proporțional cu nivelul de inteligență și educație. Înclin să cred și eu asta văzând cum marea masă tronează salivând cu nasul în TV la toate bazaconiile de pseudo-vedete. Armura primitivismului și o piramidă a nevoilor pitică te feresc de frustrări, neajunsuri și nefericiri. Proștii poate nu sunt chiar fericiți dar nu se sinucid , nu devin maniaco-depresivi, nu cutreieră lumea gârboviți de neîmplinirile lor și ale lumii în spate.  Pe lângă  prost , cei mai lipsiți de frustrări sunt tinerii. E logic. Ei încă nu au gustat veninul scârbos al neputinței în fața eșecului. Încep să cred că nu ne doboară durerea sa lipsa ci incapacitatea de a lupta . Nu suntem o societate bolnavă per se ci doar obosită, trădată, vândută pe nimic. Nu am fost niciodată vaccinați împotriva eșecului ca națiile ce l-au cunoscut din plin. Anexați unei lumi de consumatori teleghidați cu politici mărunte și modele debile pentru cei necopți , nu facem decât să ne afundăm în frustrarea poate și indusă de raportarea la o lume funcțională , unde performanța în orice domeniu e o condiție sine qua non a societății nu o excepție hilară ca la noi. Suntem frustrați de prea multe, prea devreme și asta ne face mai răi, ne coboară , ne individualizează într-un mod extrem de negativ . Societatea fragmentată în oameni miciți de neajunsuri , de oameni ce nu reacționează pozitiv sau nu conștientizează prea bine care le sunt adevăratele nevoi și probleme nu se va mișca decât insesizabil înainte și mult prea mult înapoi. Ceea ce mă întristează cel mai tare e că nu întrevăd nici măcar la nivel utopic, o soluție, un punct de plecare. Sunt zilele de acum, înainte de sărbătorile de iarnă în care văd tristețea și frustrarea ieșind cel mai mult în evidență. Concluziile mele  sunt la fel de triste . Egoismul e singura armă împotriva frustrării pentru că numai luptând pentru tine te poți apăra de marasmul că  ți se pun piedici mai mult sau mai puțin vizibile . Armă cu două tăișuri, egoismul nu va duce niciodată la armonie. Poți profita de unii , te poți lupta cu ceilalți dar nu vei apropia pe nimeni cu rapacitate și centrare exclusiva pe tine însuți. Inclusiv la nivel declarativ concluzia asta nu mă mulțumește și asta e doar o altă frustrare . Voi de ce sunteți frustrați zilele astea?