Un om memorabil

Că țara asta e plină de nulități e deja un șablon, o redundanță. Toți ne minunăm și repetăm ca niște patefoane stricate , obsesiva placă a descompunerii societății românești , a putrefacției morale și a falselor modele. Cu toate astea, merită să ne reamintim că nu totul e pierdut. Sunt oameni plecați dintre noi dar a căror amintire poate fi vie atâta timp cât vor exista ochi să citească și minți să înțeleagă . Nu vreau să fac apologia vreunuia din intelectualii marcanți ai vremurilor noastre. Sunt destule situri si publicații unde vă puteți informa. Azi însă eu mi-am amintit de Petre Țuțea . Nu cred că îl uitasem propriu-zis niciodată pentru că sub o formă sau alta mereu a fost prezent în viziunea mea despre lume, românism , politică . Mi-a reamintit , accidental, un amic și îi mulțumesc lui Adrian cu ocazia asta. Țuțea , mai exact volumul ,,322 de vorbe memorabile,, , m-a frapat în adolescență . O parte din filosofia omului în cauză nu am înțeles-o atunci. Era normal! La 17 ani citeam din experiența unui ins care ajunsese la 89 de ani, trecut prin două războaie mondiale, două lovituri de stat majore, 8 ani de temniță, o viață ulterioară de șicane securiste și o bătrânețe scufundată în religie . Fiu de preot, economist de profesie , Țuțea a fost (mai intai) un marxist entuziast și mistic asa cum îl vedea prietenul său , Emil Cioran.  O nepotrivire de caracter în opinia mea! S-a materializat în schimb o compatibilitate cu mesajul legionar al lui Zelea Codreanu. A fost absorbit în angrenajul guvernului legionar iar de aici până la persecuția comunistă nu a fost decât un pas. Anii 70 si 80 ( după ieșirea din închisoare ) au fost consumați în teroare, proiecte întrerupte  -o disidență reală – fapt ce se observă în modul de expunere al comunismului și stalinismului în cărțile sale. Petre Țuțea nu a fost un sfânt. Nimeni nu poate să îl sanctifice , să îl absolve de păcate , să șteargă totul doar pentru că a murit. Oameni ca el însă sunt cei care dețin seva gândirii naționale. Pe lângă faptul că nu e o lectură deosebit de complicată, 322 de vorbe memorabile denotă o doză de ironie superbă deși tristă la adresa noastră , a tuturor, ca neam , ca gintă. Nu e batjocura de factură tinerească a lupilor tineri de acum. Greutatea cu care se lovesc opiniile sale dau un aer axiomatic și implacabil deși tonul e oarecum glumeț, chiar și grosolan uneori. Nu sunt pe deplin împăcat cu raportările la religie și spiritualitate . Însă pot să cred , în ceea ce îl privește pe omul Țuțea, că și-a găsit liniștea pe care nu a avut-o în timpul vieții. Modul de expunere al ideilor, coloratura comparațiilor și capacitatea de sinteză mă fac să recomand călduros opera acestui om și mai ales dialogurile cu Gabriel Liiceanu. Citiți-i biografia pe internet mai întâi. Sunt convins că viața sa o să vă suscite interesul pentru cărți. A vorbit despre libertate( pentru că a prețuit-o prin pierdere)  , prostie( a cunoscut cea mai neagră perioadă de negare a valorii – anii 50) , credință( creștinismul i-a marcat întreaga existență) , politică( nu a încetat niciodată să aibă opinii în această direcție). În încheiere ,îi acord cuvântul :

În afară de carti nu traiesc decat dobitoacele si sfintii: unele pentru ca nu au ratiune, ceilalti pentru ca o au intr-o prea mare masura ca sa mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de constiinta.( despre CARTE)

Supraviețuitorul

Când l-am cunoscut pe bătrânul cu mâini tremurânde , ningea smintit afară. Parcă toata iarna se grăbea să dea zăpada la ofertă . Martie îi spunea decât în calendare că viscolul îmi inspira o iarnă completă . Moșul nu fuma clișeic țigări rulate de el ci vântura un pachet de Marlboro roșu. Genul de țigări care te răpun și tânăr să fi fost dar mai ales șubrezit și adus de spate ca omul din fața mea . Ani de zile îl privisem stând la poarta casei sale dărăpănate ca și el, întunecat la față și tăcut ca o ușă închisă . Îmi povestea bunicul meu că venise jumătate nebun din Siberia la vreo cinci – șase ani după război. Avea două degete lipsă la mâna stângă , un picior beteag cu ceva adaos de la o grenadă rusească în carne și o mână de tinichele lucitoare de la un rege dispărut și el între timp . Colectivizarea și avântul stahanovist al anilor 50 se lipiseră de el ca marxism-leninismul de Statele Unite . Adică deloc. Trecuse prin deceniile de socialism fără să intre în  cârd cu nimeni și fără să își apropie vecinii sau rudele regăsite . Avusese nevastă ce îl crezuse mort și plecase din sat înainte ca stafia umblătoare să apară . Nu îl întrebasem de vorbă niciodată pentru că atunci când eram copil ne gonea din preajma lui cu o indiferență zdrobitoare . Antiteza dintre viața noastră și a lui era maximă . Am crescut pe măsură ce el se sfrijea și îmbătrânea și mai mult. Timpul însă nu îmi potolise curiozitatea de  a vorbi cu cineva care supraviețuise Stalingradului și celor mai nenorocite pușcării inventate de tătucul Iosif Vissarionovici . În iarna de care vorbesc căzuse la pat și bunicu-meu( văr de-al lui mai îndepărtat) mă rugase să îl duc până la medic că urgia de afara și picioarele nu îi permiteau să facă asta singur. După vizita la medic și drumul de întoarcere , nereușind să schimb mai mult de trei-patru banalități , mă pregăteam dezamăgit să mă întorc acasă. Înainte să ies pe ușă( parcă și-a ales expres momentul) mi-a cerut un foc și mi-a arătat muțește un scaun lângă patul în care se așezase .

-  Vrei și tu să știi nu?

- Ce să vreau nene Dumitre?

A râs scurt moșul . Fără veselie . Aspru ca gerul rusesc.

- Ai vrea să știi povestea mea copile. Pe unde am bântuit, cum am dormit în tranșee înghețate sau cum am mâncat coji de cartofi fierte cu scoarță de copac în Siberia.

Am aprobat oarecum mașinal fără a îmi putea lua ochii de la țigara ce îi dansa în mâinile tremurătoare în mijlocul unui nor de fum ce îi încadra fața cutată .

Mi-a povestit. Mult. Cu voce clară . Vocea parcă nu îi aparținea. Era hotărâtă şi sumbră . Frazele curgeau lucid ca un râu de munte . Eram în transă  . Am văzut băiatul de atunci trecând ape, ascunzându-se în sate noroioase , pe dealuri înverzite sub cătarea unei mitraliere ce își scuipa florile de plumb spre alți tinerei culcați în iarbă . L-am urmărit dormind sub lumina și simfonia obuzelor într-o groapă murdară , tremurând cu obrazul lipit de un mal de pământ între camarazii săi morți. Am blestemat cu el armata, pe mareșal , pe regele-copil nevolnic, pe Hitler și pe Stalin și toată nebunia din jurul lui . I-am auzit pribegia, pașii târâți ai captivității, zgomotul hârlețului în minele uitate de Dumnezeu și de Diavol deopotrivă . Am citit amnistia prizonierilor de război și lungul drum către casă . Acolo am găsit alături de el doar amintiri înțepenite , uși închise , locuri goale și priviri furișe . Am gustat furia de a fi lepădat de cei ce îi știai dragi. Am ascultat răcnetele politrucilor și am scuipat în țărână când treceau steaguri roșii la defilare. Am îmbătrânit alături de el în țara pe care o pierdusem, țara pe care nu o mai regăseam . I-am înțeles obida , lehamitea și tăcerile .

I-am aprins o țigară de la mine în cele din urmă . A pufăit ironic. Erau slabe. Asemenea nouă . Cei de acum. El fumase tutun măturat din vagoane , rulat în hârtie plină de plumb și litere chirilice. Fumase anii , trăsese moartea în piept de câteva ori  și acum trăgea de țigările astea slabe ca de bieții lui frați de arme căzuți în somnul cel mare. Când am plecat spre casă mă întrebam  dacă mai prinde Paștele.

Până să se topească ultima zăpadă m-a sunat bunicul . Murise moș Dumitru. Se stinsese pur și simplu ca o lumânare arsă la ambele capete. Îmi mai aduc aminte că nu a lăsat decât nişte decoraţii mâncate de vreme şi un livret militar. Restul s-a dus uitării , rămas pe undeva pe la Odessa, Stalingrad sau Vorkuta.

Tovarăși am venit cu filmul!!!(Deschideți ușa ca sa nu beliți p..a)

            Bună ziua tovarăși! Am avut deosebita plăcere de a viziona materialul tovarășului Muntean Titus , denumit Caravana Cinematografică(Kino Caravan) . Vă mărturisesc că îmi facusem ceva așteptări de la această peliculă . Premisa era cel puțin îmbietoare : o poveste din vremea colectivizării dejiste a României petrecută într-o comună izolată din Ardeal. Tânărul activist Tavi și mai vârstnicul său șofer și adjutant Anton( nea Anton – personaj mustind de un românism surprins extrem de bine) sosesc cu un camion transformat în cinematograf mobil în comuna Mogoș pentru a proiecta filme sovietice de propagandă . Într-o ploaie diluviană , cei doi întâmpină reticența mascată a localnicilor în frunte cu Tanasie(președintele Sfatului Popular) . Nimic nu poate să îl oprească pe Tavi din misiunea sa de a ilumina masele din Mogoș . Personajele secundare se raportează la omul nou comunist ,simțind viitoarea sa dominație socială.  Povestea are accente comice dar sfârșitul lasă o poartă deschisă unei viitoare drame . Tot filmul se vrea o alegorie la dizolvarea vechii societăți românești interbelice , surprinsă în alte scrieri sau pelicule mult mai bine .  Evoluția ‘'tovarășului Tavi’’ de la activistul scorțos și ușor naiv la omul fără scrupule din final este interesant concepută de regizor și bine jucată de Dorian Boguță . Ce m-a impresionat neplăcut a fost situația implauzibilă a satului rupt de lume , electrificat în 1959 cu stâlpi de beton când această operațiune a luat sfârșit cam în anii 70 în zone chiar mai accesibile . În plus , oamenii locului ,cu mici excepții , vorbesc cam ca niste bucureșteni ai anilor 2000 si nu ca ardeleni din anii 50. Pe mine detalii de genul acesta mă fac să nu intru în poveste care în alte privințe e bine spusă, regizorul utilizează la maxim cadrele mustind de apă , tonuri decolorate și case decripite . Criza de epilepsie a nebunului satului la vederea tancurilor sovietice mi-a plăcut ca metaforă a fobiei naționale contra rușilor . Evoluția ștearsă a personajului principal feminin  nu mi-a transmis nimic și figura actriței mi s-a pierdut din cap imediat ce filmul s-a terminat . Un personaj secundar savuros este învățătorul Benea care îl eclipsează pe Tanasie( Mircea Diaconu) prin frazele sforăitoare și un pupincurism interpretat fără stridențe teatrale. Bonusul filmului în materie de imagine o reprezintă scena de final din foișor , în care mai marii satului + țiganul informat Darcleu( omul care nu înțelege nimic deși știe pe de rost buletinele de știri) joacă  șeptic , beau pălincă și încearcă să își explice rostul comunismlui . Ultima culoare a filmului : roșu . Una peste alta, vedeți filmul ! Am zâmbit de câteva ori și mi-a dat un pic temă de gândire . Se putea mai bine totuși , tovarășe Muntean!

Sculați băăăă! Am venit cu filmu băăăă!!!

Renașterea sclavagismului sau cum poți sa mori “pentru doar .99 cents”

Cu siguranță nu sunt primul care scrie despre falsa echivalare a muncii la remunerație sau despre cum am ajuns sa ne educam ca societate că totul are un preț și că mereu ne trebuie mai mult!

Cândva aici era o țară în care se muncea cu scop precis . Da! Mă refer la epoca de aur . Înainte să mi se sară la beregată că-s nostalgic , retrograd , comunist  etc. țin să precizez că sunt născut în 1985 . Am avut totuși prea puțin timp să îmbrățișez vreo doctrină nu credeți? Ce vreau să spun de fapt e că putem privi statistic trecutul . Sunt lucruri palpabile rămase , există oameni care pot depune mărturie asupra educației diviziunii muncii și cum era ea percepută . Evident nu pot aprofunda toate mecanismele și în mod sincer nu cred că economia controlată de un stat totalitar și fără piață liberă ar fi putut rezista cu rezultate mulțumitoare pentru mase pe termen lung. Revenind la ceea ce spuneam anterior , chiar cred că se muncea pentru un trai bun . Problemele pe care ti le puneai dimineața la cafea sau seara înainte de somn par infinit mai puțin complicate decat cele de acum.

Ce văd acum din mariajul poporului educat cu o viziune socialistă a muncii cu noul sistem capitalist?

Angajat al unei multinationale moare de epuizare pentru că nu își mai poate atinge un deadline.

Achizitionare a unui colos industrial pentru a-l transforma în mall.

Faliment pentru companiile de retail care au dat credite doar cu buletinul unor oameni care nu mai au azi paine pe masă dar o văd la un TV LCD .

Trăim în plină epocă de consumerism desi avem acces la supermarketuri deja de foarte multă vreme.

În România toata lumea are proprietăți dar chiriile sunt exorbitante.

Ce s-a intamplat cu noi ? Am fost tot timpul asa și nu am știut? Cum au trecut alții peste etapele astea? Putem să mai aruncăm și asta în cârca lui Ceaușescu ?

Când am ajuns la concluzia ca nu contează nimic în afară de a avea cât mai mult ?

tipul asta spune lucrurilor pe nume din anii 50!