De neînțeles pentru mine e tristețea acrobatului
ce de la înălțime vede plasa de salvare
Ca pe o cămașă de forță ascunsă la vedere.
Și nu știu decât că fiecare preferam să ne mințim
Că noi pășim în gol când plasa e mereu acolo.
Regretul timpului suspendat,
E că atârnă deasupra de uitare,
Amenințat de viitor și făr’ de plasă de scăpare,
În el stând concentrat tot ce am visat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu