Salvati Copiii…din buric!

Sunt în parte trist , în parte mulțumit. Am ajuns întâmplător la o serbare de copii școlari , tematica fiind Crăciunul, eveniment cu niste adulti inimoși , copii mai mult sau mai puțin talentați dar până la urmă toți niște mici oameni calzi într-o dimineață rece. Nu vreau să insist asupra părții în care s-au făcut cadouri deși poate până la urmă e tot ce a contat, cei mici au primit ceva de care poate ,în altă situație, nu ar fi avut parte. Noi cei din jur am primit zâmbete, colinde și poezii. Fără nici un fel de ipocrizii și ifose de filantrop , m-am simțit bine. Util. Normal. Poate că gesturile de genul ăsta sunt tot ce ne mai salvează ca societate. Mă bucur că poate măcar 10% dintre acei copii vor conștientiza mai târziu că fiind civilizat, onest și muncind, ai parte de satisfacții și recompense. Altfel sunt doar zâmbete, celofane și prea mult zahăr. Unicul moment total eronat a fost că după un colaj de dansuri populare reușite , micuțele lelițe au revenit îmbrăcate în pirande! Și a urmat o repriză de dans din buric , ușor obscenă, total nepotrivită cu restul evenimentului, sub ochii ușor mirați ai unor danezi de la Crucea Roșie. M-a durut puțin . Nu am absolut nimic cu țiganii. Muzica lor nu mă deranjează mai mult decât românii țiganizați ce o ascultă în ritm de flegme și semințe. M-a durut privirea deferentă dar curioasă a danezilor, inocența copiilor ce dansau ca niște femei adulte lângă un Moș Crăciun costeliv și obosit la 25 de ani.  Am avut un moment de jenă pentru că dispăruse tot Crăciunul din sala aceea de clasă și nu rămăsese decât sintagma : ROMÂNIA – Gipsy . Nu suntem doar atât dar parcă uneori ne forțăm. După ce micile pirande au redevenit școlărițe și o tânără cu voce superbă a cântat Deschide ușa creștine , mi-am revenit. Însă mai aud un pic cum zdrăngăne tamburina și bănuții de la gâtul fetelor. Bachtalo Krecunu! la toți!

Frustrare

            Eu nu vreau să scriu despre încă o sinucidere de cântăreață intrată într-un con de umbră. E prea puțin de spus de fapt. Dar cazul de față îmi deschide ochii pe un subiect viu : frustrarea. E plină lumea de frustrări tăinuite, tristeți și neîmpliniri. Mă văd și pe mine așa uneori pierdut în momente de ură față de ceea ce nu am realizat și văd la alții.  Nu cred în cei care adoptă masca unei fericiri tâmpe , multumiți ca sunt doar sănătoși . Schopenhauer spunea că gradul de sensibilitate la frustrare e direct proporțional cu nivelul de inteligență și educație. Înclin să cred și eu asta văzând cum marea masă tronează salivând cu nasul în TV la toate bazaconiile de pseudo-vedete. Armura primitivismului și o piramidă a nevoilor pitică te feresc de frustrări, neajunsuri și nefericiri. Proștii poate nu sunt chiar fericiți dar nu se sinucid , nu devin maniaco-depresivi, nu cutreieră lumea gârboviți de neîmplinirile lor și ale lumii în spate.  Pe lângă  prost , cei mai lipsiți de frustrări sunt tinerii. E logic. Ei încă nu au gustat veninul scârbos al neputinței în fața eșecului. Încep să cred că nu ne doboară durerea sa lipsa ci incapacitatea de a lupta . Nu suntem o societate bolnavă per se ci doar obosită, trădată, vândută pe nimic. Nu am fost niciodată vaccinați împotriva eșecului ca națiile ce l-au cunoscut din plin. Anexați unei lumi de consumatori teleghidați cu politici mărunte și modele debile pentru cei necopți , nu facem decât să ne afundăm în frustrarea poate și indusă de raportarea la o lume funcțională , unde performanța în orice domeniu e o condiție sine qua non a societății nu o excepție hilară ca la noi. Suntem frustrați de prea multe, prea devreme și asta ne face mai răi, ne coboară , ne individualizează într-un mod extrem de negativ . Societatea fragmentată în oameni miciți de neajunsuri , de oameni ce nu reacționează pozitiv sau nu conștientizează prea bine care le sunt adevăratele nevoi și probleme nu se va mișca decât insesizabil înainte și mult prea mult înapoi. Ceea ce mă întristează cel mai tare e că nu întrevăd nici măcar la nivel utopic, o soluție, un punct de plecare. Sunt zilele de acum, înainte de sărbătorile de iarnă în care văd tristețea și frustrarea ieșind cel mai mult în evidență. Concluziile mele  sunt la fel de triste . Egoismul e singura armă împotriva frustrării pentru că numai luptând pentru tine te poți apăra de marasmul că  ți se pun piedici mai mult sau mai puțin vizibile . Armă cu două tăișuri, egoismul nu va duce niciodată la armonie. Poți profita de unii , te poți lupta cu ceilalți dar nu vei apropia pe nimeni cu rapacitate și centrare exclusiva pe tine însuți. Inclusiv la nivel declarativ concluzia asta nu mă mulțumește și asta e doar o altă frustrare . Voi de ce sunteți frustrați zilele astea?

Ce ne PAȘTE?

Mda. Sărbători , ediția primăvară-vară . E timpul să  ne facem noi speranțe, să ținem post (măcar de la a consuma iluzii și minciuni) când alții țin de posturi , e vremea când putem să îi lăsăm pe alții  să se agite cu ipocrizie și să ne liniștim puțin . Nu prea mult totuși! Să nu ne ieșim din mână că doar știți că în România e semn de prostie să lași de la tine sau să cedezi vreun centimetru . Poate e momentul să facem rezumate din tot ce înghițim zilnic și să renunțăm la subiecte inutile ce ne încarcă cel mai adesea negativ . Știu că nu e momentul consacrat pentru bilanț dar zic că se poate face și acum că mai e un pic până la jumătatea anului . De Paște putem să ne întrebăm ce urmează în continuare, mai ales dacă ne rezervăm dreptul la rezervă în a crede declarațiile de pe la Victoria și Cotroceni . Știu! Iar am adus vorba de politică dar nu pot să nu observ tendința de a lega Paștele de o iluzorie redresare economică clamată de piticul efervescent din paharul președintelui . Probabil se bazeaza pe faptul ca psihologic suntem mai increzatori si relaxati de sarbatori . Am vesti proaste.  La cat de mult costa masa de Paste e greu de crezut ca va mai cumpara cineva scornelile  marca pedele , baieti! Anul trecut am văzut că taica-su îl pleznea cu oul în frunte . Acum cred că lista e mult mai mare la doritorii de a arunca cu ceva în boc. Eu aș da cu un pian dar nu oricum ci direct dintr-un avion ca în desenele lui Walt Disney . E totuși Paștele . Mă hotărâsem să nu scriu nimic. Nu mi se pare că se clatină blogosfera fără urările mele .  Așa că nu am ce să vă spun sau ce sa vă doresc să vi se întâmple . Decide fiecare cum si cat simte . Eu unul vreau să am parte de mai multă pace cu mine însumi în primul rând . Ce mă paște însă …nu pot să prevăd încă . Și asta înseamnă că nu am cum să mă împac prea curând cu situația .