Știți senzația când ,după o călătorie îndelungă , ajungi în pragul casei tale , deschizi o ușă și spațiul tău familiar te absoarbe, bagajele cărate peste tot devin secundare și aerul pare dintr-o dată recognoscibil și vibrant? Azi m-am întors aici. Nu plecasem nicăieri dar nu mai fusesem PREZENT de ceva vreme. Gândurile și metaforele se înghesuiseră prea jos în bagaje. Să scriu aceste rânduri e ca și cum îmi iau o haină veche și dragă din șifonier. E ca o cană de cafea ciobită și uzată dar care dă alt gust oricărei băuturi. Pereții nu mă strâng aici așa cum spațiul se comprimă în oricare alt loc ce nu e al meu. Gândul că am revenit și descoperind mici nimicuri din mine mă face să zâmbesc . Asigurarea că voi sta x ore sau y zile sau la infinit nu există dar drumul nu se bifurcă aici. Diferite momente se malaxează aici într-un singur eu . Literele ce se tot adună aici , acum și mai în urmă , îmi rezonează aparte și le îndrăgesc fără infatuarea de a le considera axiomatice. Inegale , precum razele de soare prin jaluzele, mi se plimbă pe înseși ființa mea. Le-am căutat mereu și le las să trăiască sau să se stingă cu toate aici. Dacă plec din propriile mele gânduri , atunci mă înțeleg cel mai bine. Rațiunea de a scrie și adevărata, unică motivație este aceea de a nu mă pierde . Aici sunt eu. Afară sunt suma celor cu care interacționez. Mai cred că ne suntem datori cu mici note sincere în subsolul fiecărei pagini care e o zi din viață. Mă gândesc că atunci când memoria și judecata vor divorța de mine încetul cu încetul, propria-mi scriere va rămâne mereu , mereu acasă …mereu aici. De aceea , de oriunde vin și oriunde voi pleca…drumul trece prin acest loc.