miercuri, 21 decembrie 2011

Salvati Copiii…din buric!


Sunt în parte trist , în parte mulțumit. Am ajuns întâmplător la o serbare de copii școlari , tematica fiind Crăciunul, eveniment cu niste adulti inimoși , copii mai mult sau mai puțin talentați dar până la urmă toți niște mici oameni calzi într-o dimineață rece. Nu vreau să insist asupra părții în care s-au făcut cadouri deși poate până la urmă e tot ce a contat, cei mici au primit ceva de care poate ,în altă situație, nu ar fi avut parte. Noi cei din jur am primit zâmbete, colinde și poezii. Fără nici un fel de ipocrizii și ifose de filantrop , m-am simțit bine. Util. Normal. Poate că gesturile de genul ăsta sunt tot ce ne mai salvează ca societate. Mă bucur că poate măcar 10% dintre acei copii vor conștientiza mai târziu că fiind civilizat, onest și muncind, ai parte de satisfacții și recompense. Altfel sunt doar zâmbete, celofane și prea mult zahăr. Unicul moment total eronat a fost că după un colaj de dansuri populare reușite , micuțele lelițe au revenit îmbrăcate în pirande! Și a urmat o repriză de dans din buric , ușor obscenă, total nepotrivită cu restul evenimentului, sub ochii ușor mirați ai unor danezi de la Crucea Roșie. M-a durut puțin . Nu am absolut nimic cu țiganii. Muzica lor nu mă deranjează mai mult decât românii țiganizați ce o ascultă în ritm de flegme și semințe. M-a durut privirea deferentă dar curioasă a danezilor, inocența copiilor ce dansau ca niște femei adulte lângă un Moș Crăciun costeliv și obosit la 25 de ani.  Am avut un moment de jenă pentru că dispăruse tot Crăciunul din sala aceea de clasă și nu rămăsese decât sintagma : ROMÂNIA – Gipsy . Nu suntem doar atât dar parcă uneori ne forțăm. După ce micile pirande au redevenit școlărițe și o tânără cu voce superbă a cântat Deschide ușa creștine , mi-am revenit. Însă mai aud un pic cum zdrăngăne tamburina și bănuții de la gâtul fetelor. Bachtalo Krecunu! la toți!

miercuri, 14 decembrie 2011

La mélancolie du temps perdu

ivanescu
De neînțeles pentru mine e tristețea acrobatului
ce de la înălțime vede plasa de salvare
Ca pe o cămașă de forță ascunsă la vedere.
Și nu știu decât că fiecare preferam să ne mințim
Că noi pășim în gol când plasa e mereu acolo.

Regretul timpului suspendat,
E că atârnă deasupra de uitare,
Amenințat de viitor și făr’  de plasă de scăpare,
În el stând concentrat tot ce am visat...

Castele de nisip


to L. :whatever castles we shall build ...this is only ours...


Bogdan Panait -untitled

Să stau pierdut în dupa-amiaza asta plină de ceață,
Stricând castele de nisip.
S-alerg spre tine ca luna spre o nouă dimineață
Și din valuri să îți aduc bucăți de gheață.
Să le-ncălzesc la sânul tău ,
În fumul alburiu de la țigara mea
Să-ți șoptesc : Iubito zău,
Spune-mi ce ai vrea?
Când înserarea te lasă goală
Și cerul roșu te pictează
Din albul infinit în smoală
Să pășim doar noi și amara după-amiază…

Dileme de Icar

Icarus_by_Raipun
Să ardem poduri!
Să trecem mai departe!
Îmbătați de vremelnice roluri,
Eroi ce nu vor cunoaște moarte!
Cu zâmbetele noastre mute înfipte pe obraji
Să alergăm spre noapte,
Călătoria fără de grijă și bagaj!
Și mă întreb în timp ce zbor
Suntem tot noi aici , în trupurile lăsate jos?
Suntem tot tineri sau doar bătrâni ce-au uitat că mor?
Unde ajungem când aripile se frâng din os?

luni, 12 decembrie 2011

Frustrare

frustration
            Eu nu vreau să scriu despre încă o sinucidere de cântăreață intrată într-un con de umbră. E prea puțin de spus de fapt. Dar cazul de față îmi deschide ochii pe un subiect viu : frustrarea. E plină lumea de frustrări tăinuite, tristeți și neîmpliniri. Mă văd și pe mine așa uneori pierdut în momente de ură față de ceea ce nu am realizat și văd la alții.  Nu cred în cei care adoptă masca unei fericiri tâmpe , multumiți ca sunt doar sănătoși . Schopenhauer spunea că gradul de sensibilitate la frustrare e direct proporțional cu nivelul de inteligență și educație. Înclin să cred și eu asta văzând cum marea masă tronează salivând cu nasul în TV la toate bazaconiile de pseudo-vedete. Armura primitivismului și o piramidă a nevoilor pitică te feresc de frustrări, neajunsuri și nefericiri. Proștii poate nu sunt chiar fericiți dar nu se sinucid , nu devin maniaco-depresivi, nu cutreieră lumea gârboviți de neîmplinirile lor și ale lumii în spate.  Pe lângă  prost , cei mai lipsiți de frustrări sunt tinerii. E logic. Ei încă nu au gustat veninul scârbos al neputinței în fața eșecului. Încep să cred că nu ne doboară durerea sa lipsa ci incapacitatea de a lupta . Nu suntem o societate bolnavă per se ci doar obosită, trădată, vândută pe nimic. Nu am fost niciodată vaccinați împotriva eșecului ca națiile ce l-au cunoscut din plin. Anexați unei lumi de consumatori teleghidați cu politici mărunte și modele debile pentru cei necopți , nu facem decât să ne afundăm în frustrarea poate și indusă de raportarea la o lume funcțională , unde performanța în orice domeniu e o condiție sine qua non a societății nu o excepție hilară ca la noi. Suntem frustrați de prea multe, prea devreme și asta ne face mai răi, ne coboară , ne individualizează într-un mod extrem de negativ . Societatea fragmentată în oameni miciți de neajunsuri , de oameni ce nu reacționează pozitiv sau nu conștientizează prea bine care le sunt adevăratele nevoi și probleme nu se va mișca decât insesizabil înainte și mult prea mult înapoi. Ceea ce mă întristează cel mai tare e că nu întrevăd nici măcar la nivel utopic, o soluție, un punct de plecare. Sunt zilele de acum, înainte de sărbătorile de iarnă în care văd tristețea și frustrarea ieșind cel mai mult în evidență. Concluziile mele  sunt la fel de triste . Egoismul e singura armă împotriva frustrării pentru că numai luptând pentru tine te poți apăra de marasmul că  ți se pun piedici mai mult sau mai puțin vizibile . Armă cu două tăișuri, egoismul nu va duce niciodată la armonie. Poți profita de unii , te poți lupta cu ceilalți dar nu vei apropia pe nimeni cu rapacitate și centrare exclusiva pe tine însuți. Inclusiv la nivel declarativ concluzia asta nu mă mulțumește și asta e doar o altă frustrare . Voi de ce sunteți frustrați zilele astea?

vineri, 9 decembrie 2011

Început de iarnă

 

Cu buzele crăpate , șuier spre tine aburii vorbelor.

Cu drumul colțuros și ascuns, înfășurat la picioare,

Mă îndepărtez de mine ca să ajung la tine.

Frigul îmi e mantie

Mă înfășoară pân’  la inimă,

Rămasă caldă ca grâul sub zăpadă.

La colțul ochilor cusute lacrimi

Au înghețat în curgere,

Săratele regrete de amintiri mai dulci.

Visez prin toată iarna asta cenușie

La o furtună de zăpadă !

Din vremea când eram copii

Și de nimic vinovați…