Azi la meteo

Ninge tăcut peste muțenia din noi,

Ninge slut peste chipurile schimonosite,

Ninge murdar peste noroi,

Apasă zăpada pe umeri gârboviți.

Ninge surd pe vorbe nerostite,

Ninge absurd din visul asimetric,

Ninge obositor pe ochi încercănați,

Cade zăpadă prin prăpastia dintre noi…

Ninge și nu se mai  oprește ,

Din ceruri cântă fulgi mari și triști,

Îngerii stau rezemați în lopeți,

Murdari și beți ,cu aripi de omăt ,

Închid ochii , obosiți de atâta alb…

Ninge din televizor,

Timpul e probabil și probabil de neîntors.

Stare

Sunt răcit. Răcit parcă de la începutul timpului . Am corpul acoperit de transpirații reci sau calde. Nu mai știu prea bine să deosebesc temperaturile din cauza febrei și a frisoanelor. Azi-noapte am avut halucinații pentru a doua oară . Visam o plantație de măslini și soarele ce ardea modest cum e în jumătatea lui mai . M-am trezit respirând hârâit pe gură și am dat buzna în soluțiile nazale. Am covorul tapetat de șervețele mototolite. Pe unul se hlizește un arabesc de secreție și sânge. Îmi tremură mâna când îl ridic si venele palide se agita sub piele ca serpii unui fachir. Cănile goale cu miros de ceai și medicamente dizolvate mă veghează ,tăcute ca vestigiile unei orgii farmaceutice. Ferestrele îmi sunt aburite, ceasul din perete a făcut infarct, telefonul mobil tace sau urlă muțește trecut în modul său silențios. Nu mă preocupă scurgerea timpului prea tare. Îmi împart orele în cele în care pot să respir cum trebuie și cele în care mă simt ca o clonă a lui Darth Vader. Am ochii apoși și brăzdați de vinișoarele insomniei. Mai devreme, o lacrimă scursă mecanic mi-a ajuns pe buze. Nu i-am simțit sarea, nu am simțul gustului azi. Mă hrănesc în scârbă. Am senzația ca nu fac altceva decât să mestec și să umplu un hambar. Alcoolul e o proastă idee în situațiile de gen, vă spun! Nu face decât să te scape vremelnic de senzația de frig și îți oferă cu generozitate o doză de depresie . Mușchii se contractă dureros. As vrea să simt soarele pe față dar afară e mereu urât când ești răcit. Serios, e ca-n legile lui Murphy. Să citesc prea mult nu pot, concentrarea îmi lipsește deși tot ce îți administrezi în timpul acestei boli e concentrat :pastile pisate în pudră și concentrat de fructe, soluție concentrata a unui decongestionant , ceaiuri magice concentrând în ele toată puterea plantelor, laboratoare întregi mărunțite și îndesate cu migală într-un flacon, remedii la plic ce îți garantează că în 2 zile o să alergi maratonul de la New York după care poți să tragi camioane la World’s Strongest Men!  Rahaturi de marketing si placebo! Mi se pare că îmi revin și apoi starea parșivă de neputință se întoarce. Liniștea o fracturez în strănuturi ce nu mai sunt comice deloc de ceva vreme. Gâtul mă doare de câte ori mă încearcă strănutatul , bomboanele mă calmează doar pe moment . Țigările mele iubite nu au deloc gust ci numai o râcâială pe trahee. Cafeaua fierbinte nu e decât o apă neagră în care îmi oglindesc chipul încercănat ,buhait și palid. Parcă și culorile din jur devin fade și ușor lichide . Tencuiala peretilor pare umeda , transpirata ca si mine. Devin cameleon, ma afund in mobilier si decor. Ma simt kafkian, respir absurd, gandesc sinistru.

Sunt răcit. Răcit mereu. Am uitat deja să fiu sănătos. O să mi se pară probabil ciudat să nu mă trezesc în propriul meu sforăit, atingându-mi buzele uscate și crăpate ca Sahara. Astă seară vreau să visez din nou că respir pe nas. Aș scrie mai mult dar e timpul pentru o nouă tură de medicamente, ceaiuri și reprize de suflat nasul.

Salvati Copiii…din buric!

Sunt în parte trist , în parte mulțumit. Am ajuns întâmplător la o serbare de copii școlari , tematica fiind Crăciunul, eveniment cu niste adulti inimoși , copii mai mult sau mai puțin talentați dar până la urmă toți niște mici oameni calzi într-o dimineață rece. Nu vreau să insist asupra părții în care s-au făcut cadouri deși poate până la urmă e tot ce a contat, cei mici au primit ceva de care poate ,în altă situație, nu ar fi avut parte. Noi cei din jur am primit zâmbete, colinde și poezii. Fără nici un fel de ipocrizii și ifose de filantrop , m-am simțit bine. Util. Normal. Poate că gesturile de genul ăsta sunt tot ce ne mai salvează ca societate. Mă bucur că poate măcar 10% dintre acei copii vor conștientiza mai târziu că fiind civilizat, onest și muncind, ai parte de satisfacții și recompense. Altfel sunt doar zâmbete, celofane și prea mult zahăr. Unicul moment total eronat a fost că după un colaj de dansuri populare reușite , micuțele lelițe au revenit îmbrăcate în pirande! Și a urmat o repriză de dans din buric , ușor obscenă, total nepotrivită cu restul evenimentului, sub ochii ușor mirați ai unor danezi de la Crucea Roșie. M-a durut puțin . Nu am absolut nimic cu țiganii. Muzica lor nu mă deranjează mai mult decât românii țiganizați ce o ascultă în ritm de flegme și semințe. M-a durut privirea deferentă dar curioasă a danezilor, inocența copiilor ce dansau ca niște femei adulte lângă un Moș Crăciun costeliv și obosit la 25 de ani.  Am avut un moment de jenă pentru că dispăruse tot Crăciunul din sala aceea de clasă și nu rămăsese decât sintagma : ROMÂNIA – Gipsy . Nu suntem doar atât dar parcă uneori ne forțăm. După ce micile pirande au redevenit școlărițe și o tânără cu voce superbă a cântat Deschide ușa creștine , mi-am revenit. Însă mai aud un pic cum zdrăngăne tamburina și bănuții de la gâtul fetelor. Bachtalo Krecunu! la toți!

La mélancolie du temps perdu

De neînțeles pentru mine e tristețea acrobatului

ce de la înălțime vede plasa de salvare

Ca pe o cămașă de forță ascunsă la vedere.

Și nu știu decât că fiecare preferam să ne mințim

Că noi pășim în gol când plasa e mereu acolo.

Regretul timpului suspendat,

E că atârnă deasupra de uitare,

Amenințat de viitor și făr’  de plasă de scăpare,

În el stând concentrat tot ce am visat...

Castele de nisip

to L. :whatever castles we shall build ...this is only ours...

Bogdan Panait -untitled

Să stau pierdut în dupa-amiaza asta plină de ceață,
Stricând castele de nisip.
S-alerg spre tine ca luna spre o nouă dimineață
Și din valuri să îți aduc bucăți de gheață.
Să le-ncălzesc la sânul tău ,
În fumul alburiu de la țigara mea
Să-ți șoptesc : Iubito zău,
Spune-mi ce ai vrea?
Când înserarea te lasă goală
Și cerul roșu te pictează
Din albul infinit în smoală
Să pășim doar noi și amara după-amiază…
…

Dileme de Icar

Să ardem poduri!
Să trecem mai departe!
Îmbătați de vremelnice roluri,
Eroi ce nu vor cunoaște moarte!
Cu zâmbetele noastre mute înfipte pe obraji
Să alergăm spre noapte,
Călătoria fără de grijă și bagaj!
Și mă întreb în timp ce zbor
Suntem tot noi aici , în trupurile lăsate jos?
Suntem tot tineri sau doar bătrâni ce-au uitat că mor?
Unde ajungem când aripile se frâng din os?

Frustrare

            Eu nu vreau să scriu despre încă o sinucidere de cântăreață intrată într-un con de umbră. E prea puțin de spus de fapt. Dar cazul de față îmi deschide ochii pe un subiect viu : frustrarea. E plină lumea de frustrări tăinuite, tristeți și neîmpliniri. Mă văd și pe mine așa uneori pierdut în momente de ură față de ceea ce nu am realizat și văd la alții.  Nu cred în cei care adoptă masca unei fericiri tâmpe , multumiți ca sunt doar sănătoși . Schopenhauer spunea că gradul de sensibilitate la frustrare e direct proporțional cu nivelul de inteligență și educație. Înclin să cred și eu asta văzând cum marea masă tronează salivând cu nasul în TV la toate bazaconiile de pseudo-vedete. Armura primitivismului și o piramidă a nevoilor pitică te feresc de frustrări, neajunsuri și nefericiri. Proștii poate nu sunt chiar fericiți dar nu se sinucid , nu devin maniaco-depresivi, nu cutreieră lumea gârboviți de neîmplinirile lor și ale lumii în spate.  Pe lângă  prost , cei mai lipsiți de frustrări sunt tinerii. E logic. Ei încă nu au gustat veninul scârbos al neputinței în fața eșecului. Încep să cred că nu ne doboară durerea sa lipsa ci incapacitatea de a lupta . Nu suntem o societate bolnavă per se ci doar obosită, trădată, vândută pe nimic. Nu am fost niciodată vaccinați împotriva eșecului ca națiile ce l-au cunoscut din plin. Anexați unei lumi de consumatori teleghidați cu politici mărunte și modele debile pentru cei necopți , nu facem decât să ne afundăm în frustrarea poate și indusă de raportarea la o lume funcțională , unde performanța în orice domeniu e o condiție sine qua non a societății nu o excepție hilară ca la noi. Suntem frustrați de prea multe, prea devreme și asta ne face mai răi, ne coboară , ne individualizează într-un mod extrem de negativ . Societatea fragmentată în oameni miciți de neajunsuri , de oameni ce nu reacționează pozitiv sau nu conștientizează prea bine care le sunt adevăratele nevoi și probleme nu se va mișca decât insesizabil înainte și mult prea mult înapoi. Ceea ce mă întristează cel mai tare e că nu întrevăd nici măcar la nivel utopic, o soluție, un punct de plecare. Sunt zilele de acum, înainte de sărbătorile de iarnă în care văd tristețea și frustrarea ieșind cel mai mult în evidență. Concluziile mele  sunt la fel de triste . Egoismul e singura armă împotriva frustrării pentru că numai luptând pentru tine te poți apăra de marasmul că  ți se pun piedici mai mult sau mai puțin vizibile . Armă cu două tăișuri, egoismul nu va duce niciodată la armonie. Poți profita de unii , te poți lupta cu ceilalți dar nu vei apropia pe nimeni cu rapacitate și centrare exclusiva pe tine însuți. Inclusiv la nivel declarativ concluzia asta nu mă mulțumește și asta e doar o altă frustrare . Voi de ce sunteți frustrați zilele astea?

Început de iarnă

 

Cu buzele crăpate , șuier spre tine aburii vorbelor.

Cu drumul colțuros și ascuns, înfășurat la picioare,

Mă îndepărtez de mine ca să ajung la tine.

Frigul îmi e mantie

Mă înfășoară pân’  la inimă,

Rămasă caldă ca grâul sub zăpadă.

La colțul ochilor cusute lacrimi

Au înghețat în curgere,

Săratele regrete de amintiri mai dulci.

Visez prin toată iarna asta cenușie

La o furtună de zăpadă !

Din vremea când eram copii

Și de nimic vinovați…

Un om memorabil

Că țara asta e plină de nulități e deja un șablon, o redundanță. Toți ne minunăm și repetăm ca niște patefoane stricate , obsesiva placă a descompunerii societății românești , a putrefacției morale și a falselor modele. Cu toate astea, merită să ne reamintim că nu totul e pierdut. Sunt oameni plecați dintre noi dar a căror amintire poate fi vie atâta timp cât vor exista ochi să citească și minți să înțeleagă . Nu vreau să fac apologia vreunuia din intelectualii marcanți ai vremurilor noastre. Sunt destule situri si publicații unde vă puteți informa. Azi însă eu mi-am amintit de Petre Țuțea . Nu cred că îl uitasem propriu-zis niciodată pentru că sub o formă sau alta mereu a fost prezent în viziunea mea despre lume, românism , politică . Mi-a reamintit , accidental, un amic și îi mulțumesc lui Adrian cu ocazia asta. Țuțea , mai exact volumul ,,322 de vorbe memorabile,, , m-a frapat în adolescență . O parte din filosofia omului în cauză nu am înțeles-o atunci. Era normal! La 17 ani citeam din experiența unui ins care ajunsese la 89 de ani, trecut prin două războaie mondiale, două lovituri de stat majore, 8 ani de temniță, o viață ulterioară de șicane securiste și o bătrânețe scufundată în religie . Fiu de preot, economist de profesie , Țuțea a fost (mai intai) un marxist entuziast și mistic asa cum îl vedea prietenul său , Emil Cioran.  O nepotrivire de caracter în opinia mea! S-a materializat în schimb o compatibilitate cu mesajul legionar al lui Zelea Codreanu. A fost absorbit în angrenajul guvernului legionar iar de aici până la persecuția comunistă nu a fost decât un pas. Anii 70 si 80 ( după ieșirea din închisoare ) au fost consumați în teroare, proiecte întrerupte  -o disidență reală – fapt ce se observă în modul de expunere al comunismului și stalinismului în cărțile sale. Petre Țuțea nu a fost un sfânt. Nimeni nu poate să îl sanctifice , să îl absolve de păcate , să șteargă totul doar pentru că a murit. Oameni ca el însă sunt cei care dețin seva gândirii naționale. Pe lângă faptul că nu e o lectură deosebit de complicată, 322 de vorbe memorabile denotă o doză de ironie superbă deși tristă la adresa noastră , a tuturor, ca neam , ca gintă. Nu e batjocura de factură tinerească a lupilor tineri de acum. Greutatea cu care se lovesc opiniile sale dau un aer axiomatic și implacabil deși tonul e oarecum glumeț, chiar și grosolan uneori. Nu sunt pe deplin împăcat cu raportările la religie și spiritualitate . Însă pot să cred , în ceea ce îl privește pe omul Țuțea, că și-a găsit liniștea pe care nu a avut-o în timpul vieții. Modul de expunere al ideilor, coloratura comparațiilor și capacitatea de sinteză mă fac să recomand călduros opera acestui om și mai ales dialogurile cu Gabriel Liiceanu. Citiți-i biografia pe internet mai întâi. Sunt convins că viața sa o să vă suscite interesul pentru cărți. A vorbit despre libertate( pentru că a prețuit-o prin pierdere)  , prostie( a cunoscut cea mai neagră perioadă de negare a valorii – anii 50) , credință( creștinismul i-a marcat întreaga existență) , politică( nu a încetat niciodată să aibă opinii în această direcție). În încheiere ,îi acord cuvântul :

În afară de carti nu traiesc decat dobitoacele si sfintii: unele pentru ca nu au ratiune, ceilalti pentru ca o au intr-o prea mare masura ca sa mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de constiinta.( despre CARTE)

Celei ce s-a vindecat

Eram nebuni cândva.
Te-ai vindecat de dragostea mea
De nebunia necuprinsă, orbirea și tot dansul nostru mut.
Eu salășluiesc în zgomotul pașilor tăi,
Mă ocrotește mersul tău din noapte catre soare,
Alinat de mâna-ti  albă , rece.
Erai cândva , un infinit în urmă,
Nebună și nebună după mine.
Te-ai vindecat de dragostea ta,
Zâmbești strâmb și ții pasul strâns.
Ca toți oamenii sănătoși pe care-i știu,
Mereu te doare ceva…
Doar  de dragostea mea ai scăpat.