vineri, 8 noiembrie 2013

Nu-mi ajunge manualul ăsta de instrucţiuni...

Port pe umeri cea mai grea povară. Sunt strivit, ca Atlas oarecum,de greutatea propriei mele imagini. Ştii şi tu sentimentul nu? Gustul greţos al propriilor noastre farduri mentale, curgând pe obrajii noştri împietriţi în zâmbete de paradă, cariate şiruri de zâmbete albe neobosite. Controlul e maxim . Sunt propriul meu sistem ce se clatină pe picioare. Cînd vine seara, când lumea se restrânge la foarte puţin , armura se aşează zăngănind şi pufăind , maşinăria steam-punk se odihneşte. E visul în care trăieşti non-stop , eşti unealta unei proiecţii a ta. Eşti stăpân ţinut în lesă. Eşuat în canalul ireversibil , te agăţi de revoluţiile vremii tale dar niciodată nu e suficient aer, să îţi deschizi adevărata fereastră către sine. Întotdeauna în umbră. A trecut prea mult timp de când ai fost recunoscător pentru ceva, pentru cineva , pentru orice.  Închis ermetic, aseptic, conformat, inventariat în secta globală de costume găunoase şi inimi îngrădite , ai ajuns la mijlocul drumului, unde răscrucile şi trenurile sunt finale. Şi ai inceput să simţi apăsarea bagajelor ce le târăşti prin praf sau stele. Vei căuta să faci o pauză , să împarţi rutina cu alt corp cald şi suflet sec, să aduci pe lume noi condamnaţi la nefericire?
Eu unul mă opun. Nu pot să cred că asta poate fi tot. Nu-mi ajunge manualul ăsta de instrucţiuni...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu