Când am ajuns , acum mai multi ani, la concluzia că nu posed nici un talent practic, că mâinile mele nu sunt pricepute decât pentru a schimba becuri cel mult sau că inclusiv la caligrafie sunt ușor retard , am fost puțin dezamăgit . Hobby-urile mele au fost tot timpul introvertite și nu am putut să afișez nimic care să mă evidențieze drept ăla care face x chestie sau adună y treburi . Dezamăgirea asta a ținut până în momentul în care profa de română din generală s-a uitat cu suspiciune la niste versuri pe care le-a găsit anormal de închegate pentru un puști de 13 ani iar taică-meu , probabil exasperat de scrisul meu de mână, mi-a pus în brațe o mașină de scris ,calificată de atunci pentru un program Rabla. Mi-am descoperit atunci TALENTUL . Scriam! Mai ușor decât alții , nu neapărat mai bine dar evident am învațat repede infatuarea licenței poetice aplicată global pe orice nu convenea altora . De ce sunt cu adevărat mândru , nu e faptul că scriu, ci pentru că mi-am găsit curajul să arăt treaba asta, la început cu inconștiența vârstei , apoi cu vanitatea adolescenței pentru ca până la urmă să fie elementul edificator în răspunsul întrebării Cine e ăsta? . Sigur că mai apar și definiții secundare ca ăla care dansează pe mese ,cu sârguința lui Kevin Costner în filmul cu lupii ,dar nu e prima opțiune în dicționar . După cum spuneam , mi-am admirat curajul de a arăta ce scriu nu marea scofală că scriu . A publica (fie și în forma de a duce o coală A4 cuiva la a cărui opinie ții) e comparabil după mine cu a te dezbrăca în paginile unei reviste cam fără a beneficia de photoshop. Nu e frica de a atrage critici neapărat deși fiecare moment în care public îmi dă o senzație de pregătire a saltului în gol ci posibilitatea ca nici mie să nu îmi placă ce am scris după ceva vreme . Pe lângă toate astea, cine scrie ( nu sunt de acord cu ștampilele : scriitor, editorialist ,poet) își asumă conținutul ,ideile, greșelile sau (in funcție și de nivelul de popularitate) sentimentele ce le impregnează cititorilor. Pentru curajul ăsta sunt oarecum mândru de mine și poate și pentru că nu am altul . Ironia face că e singurul talent de care nu beneficiem tot timpul chiar dacă l-am descoperit sau dobândit deja. Vine însoțit de inspirație ( singura curvă mai capricioasă decât celebritatea) . Ajungând în momentul prezent cam de asta se născu postarea pe care o citiți acum . Voiam să scriu dar am decis că în momentul în care nu am subiect nu o să forțez unul . Din experiență nu prea sunt mulțumit de rezultate când fac asta. Plecând de la punctul ăsta , scrisul îmi pare de multe ori ca o sesiune de brainstorming fără alți participanți decât cel ce scrie . Se amesteca idei, se extrag metafore și partea cea mai placută – ți le demontezi singur , îți tai craca de sub picioare cu o voluptate sadică pentru ca în cele din urmă să apeși extenuat backspace. În orice caz chiar și experiențele de genul ăsta servesc – chiar dacă nu știi ce vei scrie , măcar ai aflat CE NU o să pui în pagină . În cazul de față , am reușit să scriu despre a scrie …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu