Femme fatale

“Numai acolo unde femeia poartă văl te arde dorinţa de a-i citi chipul. 
“(Antoine de Saint-Exupery)

         Ne-am întâlnit aseară . Fuma cu un aer aristrocrat și plictisit dintr-o țigară lungă și subțire .Mâna-i albă, ușor lenevoasă, era flexată , vene albastre si pale serpuind ușor sub pielea translucidă . Fumul țigării se încolăcea parșiv în jurul unghiilor ei rosii ca niște semne de avertizare. Mereu m-a fascinat oja roșie pe degetele lungi ale unei femei . De nu aș mai fi ridicat ochii din zona mainii ! Dar am urmărit țigara cum levita ușor spre gura pofticioasă, buzele umede și pline aflate parcă în așteptare . Mătasea din rochia neagră lucea mat în timp ce ea se mișca spre paharul înalt de pe bar . Și nu putea bea decât vin roșu! Am fost invidios vreo câteva minute pe băutura ce se insinua printre buzele himerice . Sorbea cu aerul unei cunoscătoare, ce își acceptă viciul preferat cu resemnare . Muzica parcă scăzuse în volum și asta fără ca altcineva să fi sesizat în afara de mine . Ea privea prin încăperea luminată difuz de parcă ar fi căutat ceva sau pe cineva  ce inca nu apare și în acele momente îmi părea extrem de vulnerabilă ca o statuie de porțelan plasată într-un furnal incins . Când m-a privit în cele din urmă , de-abia am reușit să nu tresar . Avea genul de ochi pentru care se scriu cărți iar pictorii ajung la Luvru dacă trec peste riscul unei sinucideri premature . Culoarea în care mă fixasem era un auriu adânc, aproape mat, cum or fi fost comorile găsite de conchistadori . Și ochii ăștia erau vii și tineri cu o privire păgână, obscenă ,plina de promisiuni  ce contrazicea buzele tăcute, împreunate cuminți  . Am așteptat , fermecat ca un profet căzut în adorație, am așteptat un semn . Și a ridicat paharul până la urmă. Un toast discret , scăpat ca o neglijență, perfect scuzabil dacă momentul ar fi cerut-o . Picioarele mele s-au mișcat aproape mecanic ca soldățeii de tinichea de la bâlci . Eram iremediabil purtat spre ea . Cu muzica ce se depărta tot mai mult de zona ei, îmi auzeam bătăile inimii din ce în ce mai tari și neregulate. În dreptul ei m-a părăsit complet curajul dar m-a îmbrățișat dorința . Nu știu ce am vorbit dar nu a fost nevoie să conversăm prea multele nimicuri din acest gen de situații . Am preferat să o ascult , vocea ușor răgușită și înceată învăluindu-mă ca noaptea de afară . Când am plecat de acolo, am știut că nimic nu se  va compara cu răceală mâinii albe pe brațul meu . În spatele nostru , muzica izvora tot mai tare din toate instrumentele orchestrei ce parcă era vrăjită . Mirosea cum nu mai întâlnisem nicăieri o așa aromă și toate comparațiile din mintea mea se prăbușiseră ca ultima mână necâștigătoare a unui joc de poker . Blufam cu soarta . Așii nu erau decât la ea . Am stat în răcoarea serii , mai înfrigurat ca niciodată , să o privesc, să mi-o tatuez în amintire . Știam că o să găsească o cale să dispară în curând . Nu îmi păsa de asta , nu era loc de întoarcere și nici în față nu se vedea vreun drum .

Zorile pătate și amețite m-au găsit treaz și singur . Nimic nu mai părea real acum deși așa era ce ar fi trebuit să simt . Mi-am aprins o țigară . Ultima , lungă și albă, țigară cu un miros ce nu îl știam parcă gravat în filtru …

Koop-Island Blues