Rutină

Sari din pat cu mintea vraiște. Cafea,tigari,guma mentolata = breakfast of the champions. Masina.Semafor. Nervi. Țigară. Serviciu . Mimează surâs de complezență . Verifică mail . Șterge reclama cu viagra și pe aia cu pornostaruri minore. Presa . Injură-l pe boc . Țigară . Telefoane . Mașină. Nervi la pompă . 6 lei litru. Refuză oferta de napolitane aproape expirate de la casa de marcat . Client . Incearcă să reformulezi oferta . Scade . Minte. Milogeste. Incearcă mita . Pleacă . Mănâncă în grabă . Sosuri pe cămașă .Înjură . Țigară .Birou . Mimează că îți pasă ce auzi . Termene-limită . Înjură . Facebook . Apreciază , postează ,adaugă . Telefoane. Clienti. Nu acum, nu asta, nu cu tine. Multumeste printre dinti . Mașină . Țigară . Acasă . Cazi in pat cu mintea vraiște . Noapte bună!

Movie Menu: Western “Spaghetti”

Westernul de tip “spaghetti” este un sub-gen cu o largă răspândire al genului de film western. Westernul a apărut în primele sale forme drept literatură de tip “foileton”(literatură pentru mase rezultă fenomen de cultură populară) şi reviste de benzi desenate ce glorificau acţiuni dubioase ale unor figure gen Jesse James sau Davy Crockett. Un produs de vază al culturii de masă, westernul apelează la numeroase convenţii, arhetipuri si mituri pentru a pune pe tapet problematici general valabile ca de exemplu lupta binelui cu raul, penitenţa şi izbăvirea, fascinaţia omului faţă de bogăţii(dobândite fără trudă) si nu în ultimul rând mitul fondator al Americii: libertatea si inceperea unei vieti noi.. Acest gen a decăzut prin redundanţa sa excesivă, prin naivitatea în credinţa că publicul nu se transformă. Generaţiile s-au schimbat şi odată cu oamenii s-au modificat tematicile şi decorurile filmelor. Westernul a căzut şi pentru că reprezintă poate cel mai scripatat şi formalizat gen de peliculă apărut vreodată. De la eroul moral şi curajos de tip John Wayne care după orice urmărire spectaculoasă în prăfuita preerie americană este bărbierit proaspăt şi apretat ca scos din cutie până la momentul ultimului duel în care eroul pozitiv ţinteste întodeauna mai bine decât detestabilul său adversar, westernul este standardizat până la virgulă, reprezentând oglinda societăţii americane inter- si postbelice. Filmele din epoca de aur a genului (pana, sa zicem, la sfarsitul anilor '50) aveau ca protagonisti personaje puternic individualizate, definite din trasături clare de penel: oamenii erau buni sau răi, femeile erau gospodine nevinovate sau prostituate, bărbaţii erau cowboy oneşti sau bandiţi răuvoitori, iar vestul era populat de albii civilizaţi şi de indienii sălbatici.

Însă istoria nu iartă pe nimeni. Anii '60 aduc pe lângă zguduiri politico-sociale mondiale și o revoluție de concepte și credințe pe peluza idilică a suburbiilor americane. JFK, Martin Luther King,Hendrix , Bob Dylan sau Andy Warhol sunt nume ce stau pe toate buzele. Dustin Hoffman este sedus de Ann Bancroft în “Absolventul” si şochează familia Smith ce stă cuminte aşteptând să-l vadă pe “The Duke” Wayne sau pe Jimmy Stewart – “barbatul pe care orice mamă l-ar vrea drept ginere” împărţind justiţia frontierei într-un mod ce astăzi ar fi cam “politically incorrect” . Pentru că la o privire sumară infractorii din western sunt: indieni ce nu stiu de pipa păcii, mexicani revoluţionari de profesie sau negrii renegaţi scăpaţi de pe plantaţie .În climatul nesigur al revoluţiei sexuale, al războiului din Vietnam şi al perimării unei generaţii de actori, westernul classic decade. Este timpul unor filme ce pun problematici precum politica externă a S.U.A., miscarea hippy, segregaţia rasială,conflictul dintre generaţii etc. Pe acest fundal la jumătatea decadei apare primul film al lui Sergio Leone din aşa numita trilogie a “dolarilor”: “Pentru un pumn de dolari”. Acest film este socotit piatra de temelie a genului spaghetti-western. Astfel apare o nouă generaţie de cineaşti pasionaţi de mitologia Vestului Sălbatic şi de ce poate ea oferi, veniţi nu de la Hollywood ci de la Roma, din studiourile Cinecitta, şi interesaţi nu atât de opoziţii clare cât de spaţiul gri dintre acestea. La început au fost denumite “spaghetti-western” cu conotaţie peiorativă dar ceva mai târziu atât critica cât mai ales publicul au recunoscut majora influenţă a peliculelor acestea europene asupra westernului în particular cât şi asupra tehnicii de a face filme la Hollywood. Aceste filme erau îndeobşte coproducţii italo-spaniole. Multe dintre aceste filme au ca temă revoluţia mexicană,bandiţi mexicani sau zona de frontieră a S.U.A. pentru ca sunt filmate în regiunea Almeria din Spania(climat deşertic,asemănare cu sud-vestul Americii) şi producătorii aveau posibilitatea de a folosi nativi spanioli ca si figuranţi. Peliculele împărtăşeau ca şi trăsături commune limba italiană, bugete reduse şi o cinematografie ultra fluidă,violentă şi minimalistă care a demitizat foarte multe din convenţiile anterioare ale genului western. Aceasta s-a întâmplat în parte intenţionat, în parte fără voie din cauza apartenenţei la un alt tip de cultură a cineaştilor şi din cauza bugetului redus. Se poate astfel vorbii despre crearea semi-involuntară a unui nou produs al culturii de masă din filiera cinematografică. Filmele adunate sub această denumire au redefinit genul şi au intrat în mentalul colectiv cel puţin la fel de pregnant ca unele westernuri clasice. În multe cazuri imaginea arhetipală a unui western este un duel din filmele lui Sergio Leone iar Clint Eastwood este marca înregistrată a pistolarului enigmatic.

Westernul spaghetti este un “copil rebel”. Acest gen de film prezintă foarte multe intertextualităţi cu mitologia de tip Wild West şi cu filmele clasice.Unele dintre cele mai bine cotate filme western sunt reinterpretări, parodii construite cu reverenţă(“Pentru un pumn de dolari” este un remake total al filmului “Yojimbo” al cunoscutului regizor japonez Akira Kurosawa.”Pentru un pumn de dolari” a generat şi el un remake destul de celebru: “Supravieţuitorul” cu Bruce Willis în rolul pe care îl jucaseră anterior Clint Eastwood şi Toshiro Mifune).Tehnica de filmare a lui Sergio Leone este preluată de mulţi regizori din noul val. Replicile célèbre ale pistolarilor spaghetti sunt reciclate,parodiate şi omagiate în diverse pelicule. Urmarea la “Pentru un pumn de dolari” este “Pentru câţiva dolari în plus”. Acest film face referire în timpul desfăşurării acţiunii la “High Noon” şi “My Darling Clementine” – două westernuri din perioada de glorie a peliculelor clasice. Deşi foloseşte şi reutilizează multe din atuurile şi ideile westernului classic, italo-westernul se rebelizează practic şi aruncă în aer anumite convenţii. Aceste filme sunt mult mai violente decât cele americane, eroii filmelor sunt defapt nişte anti-eroi, prin renunţarea la principile morale puritane ale Americii(spre exemplu în filmul “Django”, eroul principal asistă la o scenă de biciuire aplicată unei femei de către o bandă de nelegiuiţi şi intervine destul de târziu ) . Anti-eroii sunt niste personaje mai veridice în contextul în care sunt plasate filmele: revoluţia mexicană, goana după aur, sfârşitul războiului de secesiune.Eroii ca Django sau Omul Fără Nume sunt amorali. Ei nu se servesc de principii pentru a-şi stabili cursul acţiunilor ci de instinctual de conservare şi interesele de moment. Intertextualitatea filmelor de acest gen vine şi din literatura clasică greacă(demnă de remarcat asemănarea ambivalenţei personajelor din piesele greceşti cu moralitatea gri a pistolarilor). O altă sursă de intertextualitate şi inspiraţie sunt pildele comunităţii siciliene. Astfel din multe filme western rezidă tematica răzbunării pentru spălarea unei ruşini ce poate transcede timpul. Provenind dintr-o societate cu puternice accente de catolicism , nu e de mirare că unele dintre aceste filme prezintă diverse alegorii religioase.

Un alt punct important în favoarea westernului – spaghetti faţă de cel clasic este coloana sonoră. Muzica acestor filme este atmosferică,de multe ori lugubră, lucrează foarte bine în concordanţă cu imaginile de pe ecran. Ennio Morricone este cel care făcut acest tip de muzică celebru. Coloana sonoră a filmelor lui Leone este poate printe cele mai uşor recognoscibile din istoria cinematografiei mondiale. Niciodată până la acest gen de filme nu fusese un gen de film aşa de strâns asociat cu muzica sa.

Actorii din spaghetti western circulă prin peliculele de acest gen , caracterizând mereu aceleaşi tipologii şi oferind publicului acelaşi fundament de personaj cu nuanţe doar uşor schimbate.

Aceste filme sunt nişte manifestări artistice prin care rezidă hedonismul, plăcerea subversivă a publicului de a evada din canoanele clasice ale filmului şi extrapolând , din entropia avansată a societăţii moderne.

Italo-westernurile prezintă adesea imagini carnavaleşti ce simbolizează anularea convenţiilor şi neutralizarea graniţelor între moral şi imoral.

Unul dintre cele mai bine cotate filme western din istorie este „A fost odată în West”. Opera de maturitate a celebrului Sergio Leone , cu un scenariu scris de nu mai puţin celebrii Bernardo Bertolucci şi Dario Argento(cel mai mare regizor italian de filme horror), ne aduce povestea unui străin misterios ce îşi acompaniază luptele cântând la armonică. Străinul(Charles Bronson) se raliază cu un aventurier(Jason Robards) pentru a apăra o frumoasă văduvă(Claudia Cardinale) de un asasin nemilos(Henry Fonda) , angajat al unui baron al căilor ferate. Filmul prezintă numeroase exemple de intertextualitate primară. În primul rând filmul este un „remake”(o parodiere gravă, reverenţioasă) a filmului „Johnny Guitar” din 1954. În acel film duelurile erau anunţate de acorduri de chitară pe când în „A fost odată în West”, armonica este cea care dă semnalul unui moment intens. Costumaţia lui Henry Fonda din acest film este preluată aproape total din filmul „Warlock”(1959) – unde Fonda joacă eroul principal(reciclarea actorilor). Filmul „ A fost odată în West” arată a o privire aproape naturalistă asupra unei perioade tulburi a istoriei S.U.A. Este momentul marii expansiuni către vest, a distrugerii habitatului indienilor, a dezrădăcinării abuzive a multor fermieri pentru că pe pământurile lor alerga acum „Calul de Fier” al progresului „Unchiului Sam”. De aceea filmul lui Leone face referire la un vechi film mut – „The Iron Horse”(1924) ce tratează problema schimbărilor aduse de tehnologizare şi capitalism. Un fapt interesant este că Leone în acest film îndrăzneşte să schimbe un fapt ştiut: Henry Fonda era eroul pozitiv. În „A fost odata...” Henry Fonda este opusul tuturor rolurilor sale de până atunci. Leone crează intertextualităţi cu majoritatea filmelor care l-au influenţat ca regizor. Scena de debut(a celor trei pistolari aşteptând în gară) este preluată aproape identic din „High Noon”.O altă preluare este scena duelului final dintre Frank şi Harmonica ce se aseamănă teribil cu duelul din „The Last Sunset”(1961) un film preferat al lui Bernardo Bertolucci. Criticii de film vorbesc de faptul că „ A fost odată în West” trece de stadiul de spaghetti western(staruri americane, buget masiv) . Este momentul de apogeu al lui Leone în acest domeniu. Fimul se vrea a fi un omagiu adus tuturor westernurilor şi regizorilor care l-au influenţat pe Leone.

În privinţa raportului codare – decodare filmul nu este ermetic.Majoritatea informaţiilor date de emiţător sunt preluate de receptor si decodate corect . Dar se poate spune despre spaghetti-western că în general izomorfismul dintre emiţător şi receptor se crează mai greu decât în cadrul altor filme( ex. Western clasic). Fiind o comunicare indirectă ,înregistrată e dificil ca receptorul să creeze rapid feed-back emiţătorului şi astfel anumite erori în decodare nu se pot ajusta. Filmul de care vorbim are un nivel denotat simplu: dorinţa de răzbunare a unui pistolar enigmatic se grefează pe lupta unei tinere văduve de a nu fi deposedată de moştenirea sa legală. La nivel conotativ mesajul decodat oferă conflictul moral între pistolarul mânat de interese şi binele suprem de a apăra pe cei mai slabi. De asemenea , după cum menţionam mai sus , filmul se prezintă ca o parodie codată atent şi subtil la momente şi tehnici cinematografice ce l-au influenţat pe regizorul în cauză.

În încheiere trebuie menţionat că „ A fost odată în West” este un produs şi un exemplu de cultură populară prin efectul produs asupra generaţii întregi de cinefili, prin gradul său de penetrare în civilizaţii diferite, prin numărul de remake-uri ce le-a produs de-a lungul timpului sau prin influenţarea tehnicii de filmare şi asociere a unor imagini cu sunete(inovaţiile aduse de Morricone prin folosirea în premieră a unor instrumente inedite sau editarea minimalistă a momentelor cheie din film). Prin toate acestea şi prin convenţiile şi paradigmele reutilizate dar şi prin cele prin care inovează , filmografia spaghetti se impune autoreferenţial în panoplia efectelor culturii de masă.

Brainstorming de unul singur

                 

             Când am ajuns , acum mai multi ani, la concluzia că nu posed nici un talent practic, că mâinile mele nu sunt pricepute decât pentru a schimba becuri cel mult sau că inclusiv la caligrafie sunt ușor retard , am fost puțin dezamăgit . Hobby-urile mele au fost tot timpul introvertite și nu am putut să afișez nimic care să mă evidențieze drept ăla care face x chestie sau adună y treburi . Dezamăgirea asta a ținut până în momentul în care profa de română din generală s-a uitat cu suspiciune la niste versuri pe care le-a găsit anormal de închegate pentru un puști de 13 ani iar taică-meu , probabil exasperat de scrisul meu de mână, mi-a pus în brațe o mașină de scris ,calificată de atunci pentru un program Rabla. Mi-am descoperit atunci TALENTUL . Scriam! Mai ușor decât alții , nu neapărat mai bine dar evident am învațat repede infatuarea licenței poetice  aplicată global pe orice nu convenea altora . De ce sunt cu adevărat mândru , nu e faptul că scriu, ci pentru că mi-am găsit curajul să arăt treaba asta, la început cu inconștiența vârstei , apoi cu vanitatea adolescenței pentru ca până la urmă să fie elementul edificator în răspunsul întrebării  Cine e ăsta? . Sigur că  mai apar și definiții secundare ca ăla care dansează pe mese ,cu sârguința lui Kevin Costner în filmul cu lupii ,dar nu e prima opțiune în dicționar . După cum spuneam , mi-am admirat curajul de a arăta ce scriu nu marea scofală că scriu . A publica (fie și în forma de a duce o coală A4 cuiva la a cărui opinie ții) e comparabil după mine cu a te dezbrăca în paginile unei reviste cam fără a beneficia de photoshop. Nu e frica de a atrage critici neapărat deși fiecare moment în care public îmi dă o senzație de pregătire a saltului în gol ci posibilitatea ca nici mie să nu îmi placă ce am scris după ceva vreme . Pe lângă toate astea, cine scrie ( nu sunt de acord cu ștampilele : scriitor, editorialist ,poet) își asumă conținutul ,ideile, greșelile sau (in funcție și de nivelul de popularitate) sentimentele ce le impregnează cititorilor. Pentru curajul ăsta sunt oarecum mândru de mine și poate și pentru că nu am altul . Ironia face că e singurul talent de care nu beneficiem tot timpul chiar dacă l-am descoperit sau dobândit deja. Vine însoțit de inspirație ( singura curvă mai capricioasă decât celebritatea) . Ajungând în momentul prezent cam de asta se născu postarea pe care o citiți acum . Voiam să scriu dar am decis că în momentul în care nu am subiect nu o să forțez unul . Din experiență  nu prea sunt mulțumit de rezultate când fac asta. Plecând de la punctul ăsta , scrisul îmi pare de multe ori ca o sesiune de brainstorming fără alți participanți decât cel ce scrie . Se amesteca idei, se extrag metafore și partea cea mai placută – ți le demontezi singur , îți tai craca de sub picioare cu o voluptate sadică pentru ca în cele din urmă să apeși extenuat backspace. În orice caz chiar și experiențele de genul ăsta servesc – chiar dacă nu știi ce vei scrie , măcar ai aflat CE NU o să pui în pagină . În cazul de față , am reușit să scriu despre a scrie …

Pentru tine

Orele mucegăite zac în ceasul spart

Am spânzurat țigara în colțul gurii

Și îți scriu de-aici , de la fereastra-ntunecată…

Un vers pentru cât te-am iubit ieri

Unul pentru tristețea de azi

Și nimic pentru uitarea de maine…

Ultimele gânduri ale unui condamnat la moarte(schiță)

nota: scrierea ce urmează e o încercare literară de acum câțiva ani pe care am reconsiderat-o recent și vă e cunoscută unora dintre voi de pe facebook. M-am hotărât să o public și aici în lipsa unui alt material care să merite eticheta de literatură .

Pași apăsați răsună pe culoar.Totul in celula asta e alb. Alb dement de sanatoriu...rece si perfid uneori. Neonul infășurat in sîrmă pâlpâie și clipocește din înaltul tavanului.
„Au mai prăjit încă unul”, se gândește el. Celula ...anticamera morții. În albul intens al văruielii cineva a centrat un crucifix modest de lemn maroniu . Îl privește ca să nu orbească de atâta nimic.
Pași cadențați. Umbra gardianului se insinuează pe sub ușă
”Oare îi mai pasă cuiva de tine după ce ești condamnat la moarte?” Poate doar celor care te vor îngropa și vor înjura hoitul prea greu în drum spre groapă.Nu va știi sigur niciodată. Filmul ăsta nu are post-scriptum și nici VA URMA.
Povești despre execuții anulate, amnistieri de ultim minut...etc.Astea îi galopează încă în cap.
Și scaunul electric. Ce mândră ar fi Inchiziția de un asemenea aparat!
Viziera celulei se deschise brusc, metalic și real. O pereche de ochi căprui dotați cu o rețea de vinișoare și secondați de cearcăne mari inspectează după litera regulamentului , starea deținutului cu nr. 3951. Idiotul râde dogit:
”Mai ai o ora bă vită”!
Ton sarcastic.Studii..scurte.Patruzeci și ceva de ani, înca simplu gardian. Dar are un mare atu: el peste o oră pleacă să bea două beri , să urle la meci și să își reguleze nevasta iar tu ai întâlnire cu destinul.
Pașii se pierd pe holul lung...departe.
”Aș da orice pentru o țigară!” Dar nu ai ce să dai. Nici măcar pe viața ta nu mai ești stăpân. Statul Oregon, Curtea Supremă și Unchiul Sam au decis că vor să faca ”kentucky fried chicken” din tine.
”Lumina asta impuțită!Se bagă în suflet,te examinează și cotrobăie ca o nevastă în crize de gelozie”.
Stomacul i se strânge ca sacul de hârtie al unui aspirator. Până și ultima lui masă a fost de rahat. Toată viața a mancat rahaturi și uite că până și la ultimul prânz i s-au dat tot lături. De parcă ar mai conta acum...colesterolul pare cam perimat ca și concept.
Din celula vecină se aude vag rugăciunea turcului. Au mai conversat prin Morse. Pe viu nu l-a vazut niciodată.  Urmează și el în curând. Are remușcări , conștiința urlă din el, se roagă pentru iertare. Își cere paradisul dar pare să aibă viză pentru cealaltă zonă.
”Eu nu am remușcări”. A recunoscut de prima dată. E ateu și simte un ușor avans față de cei care vor face oprirea obligatorie la Judecata de Apoi.
Dar își simte sfârșitul. E dezolant și aproape doare fizic. Se întinde în ființa lui ca napalmul pe pădurile vietnameze. Exfoliere,ardere, finalitate carbonizată. Eficiență în distrugere. Ce profesioniști și dedicați sunt oamenii când caută căi să îi anihileze pe ceilalți. Și după toate astea se mișcă și cercetarea civilă.
”Așadar în iad trebuie să îmi amintesc să-i mulțumesc lui herr Hitler și tovarășului Stalin pentru minunatele cuptoare cu microunde și calculatoarele performante ale civilizației moderne pe care tocmai am părăsit-o”.
Halucinează.Se trezește:
”Cât naiba am pulsul?”
Moartea se chinuie spre el. Probabil probleme cu drumul. E iarnă grea și totuși nu poți să dai randament maxim chiar dacă ești o entitate superioară umănității. Ce imagine grotescă !
Turcul a amuțit. Gardianul probabil lenevește sau chiar e ațipit. El nu are nici un interes să doarmă. Pare să aibă destul timp pentru asta.
”Oare e senin pe Montmartre?” Parisul e un gând liniștitor . Primăvara e așa de plăcut ...aburind ca un croissant...boem cu prostituatele lui vesele ...in septembrie e romantic..ca în noiembrie să fie ușor răcit ca un student întârziat în cafenea.
Pași se apropie...se depărtează...a trecut ora??
Sadici cerberii subventionați de stat.
Viziera clămpăne. Perechea de ochi se agita fericit:
”E timpul! Au aparut ordinele și sentința!”.
Mai ai cinci minute. A zis asta?
Imbecilul cu trese pleacă fluierând. Asa se pare. Revolta de ultim moment i se stinge în gât. Acum înțelege cum unele animale rămân țintuite și așteaptă glonțul ca pe o izbăvire.Vânatul își conștientizează sfârșitul .
Ușa se deschide silențios.
Are aproape doi metri matahala.Căpățâna e anacronică față de restul ansamblului. Pare genul care își teroriza colegii în școală. Miroase respingător a viață. Viață ce se anunță lungă și șuieră și clocotește prin vene și artere. E fericit că îl conduce pe ticălos spre moarte și la cel mai mic semn de împotrivire ar scoate bastonul ala imens de cauciuc ce i se lovește de șold.
”Hai să vedem cum miroși pe grătar!” se hlizește idiotul.
Din celula vecină răzbate un vaiet în arabă. Turcul se roagă din nou. Pentru el ? Pentru tine?
Camera morții e în capătul culoarului.Mâinile i se chircesc în cătușele reci. Gardianul fredonează ”A hard day^s night”.
”Niciodată nu mi-au plăcut fătălăii de la Beatles.Prea multă lălăială ,prea multă armonie și cu siguranță coafuri oribile!”.
Un preot plictisit stă lângă ușă. Pare mai degrabă un corb obosit. O ultimă împărtășanie?
”Nu merci padre!Șeful tău nu e și al meu!”
Cavoul temporar se închide cu un declic rece. ”O plăcere să mori în așa condiții!”
Curelele de la mâini și picioare sunt un pic cam strânse. Nu se permit prea multe spasme viitorului cadavru.
Încă puțin...
Neoanele clipesc nervos și bâzâie intermitent.
Încă puțin și apoi liniște.
Turcul a tăcut. Ninge lent peste închisoare.

Campioni

Sandra Izbasa & Flavius Koczi

VS.


Tu in a cui Romanie traiesti?

(In)corect politic

       Ne-a cuprins si pe noi o grija exacerbată față de sentimentele tuturor grupurilor, grupulețelor, mișcărilor sau a tot felul de personaje meteorice ca individ dar recurente ca specie. Mă îngrețoșează duplicitatea libidinoasă a unor oameni candva deștepți care sorb cuvintele din gura tuturor pațachinelor analfabete pripășite prin toate cotloanele televiziunilor sau în pagini de ziare . Să nu uit de Televiziunea Română care e complet aservită statutului ei bugetofag si nu își permite mai mult de materiale terne și opinii fleșcăite cenzurate ca și până în 89 dar cu mai mult stil acum. Eu unul ,pe persoana mea fizică , sunt capabil să recunosc ca mă apucă damblaua când văd cum se fâstâcește o țară întreagă la bucile și țâțele de plastic ale lu Bianca și o mai și ascultă ca minerii  pe nea Nelu in '90! Nu suntem toți tâmpiți , eu m-aș lipsi de toate matracucele model-asistenta ,toate pseudo-absolvente de facultati cu sediul intr-o cutie postala și nu cred că ar sta România în loc dacă le-ar pune televiziunile merinde în desagă și le-ar trimite acolo unde le e locul . La produs.

           Nu înghit faptul că trebuie să menajăm sentimentele ungurilor când maimuțoiul ăla de funcționar public al statului român arde simboluri naționale în public. Nu sunt xenofob dar reacționând cum a facut-o statul în situația asta  , să nu ne așteptăm să ne respecte cineva. In contextul Csibi Barna as fi abordat o tehnica nu foarte indepartata in timp , aia cu bastoane de cauciuc in locuri putin vizibile si un bilet numai dus la Budapesta .

        Când vine vorba de cultură nu fabricăm decât caricaturi de genul Patapievici pe motiv că e acceptabil european . Omul se pișă un pic pe România și hopaa! E GENIAL! hai marș de aici bă onanistule că mai suntem vreo cinșpe – șaișpe milioane care facem asta cu metafore mai potrivite și nu mai stăm să dăm lecții cu aerul îmbufnat al unui principe între țărani! Demonizam intelectuali ca au dat cu batul pe la Secu' si preferam sa inventam opere tuturor frustratilor cu pretentii de scriitori . Societatea civila e o adunatura de lupi moralisti si miorite tampite de feminismul de revista.  

           Pe Păunescu ,atunci când agoniza , îl ironizau doi pseudo-jurnaliști la Sport.ro că vezi Doamne, făcuseră ei sumarul bibliografic al poetului și îl prinseseră în ofsaid cu regimul comunist.  

            Pe toți ăștia cică să nu îi ataci . Au drept la opinie . Eu mă gândesc că mai bine tăcem pe rând cu toții , vreun an sau doi . Să fie democratic! Poate că uită să vorbească în perioada asta( EBA îmi vine în minte din prima aici).

            Ce atâta fereală?! De ce să gândesc , să scriu , să visez doar pe direcția trasată ? E ca și cum te calcă cineva pe picior și te scuzi tot tu că te-ai aflat acolo. La ce bun? Cel mai deștept cedează primul? Mie îmi pare că cedezi cu ceva înainte să mai ai o opinie…si asta nu mă va convinge nimeni că duce la ceva bun.

Molima lui del Toro

          Intr-o discuție recentă mă întreba cineva  ce mai citesc.  Fără jenă recunosc că ultimele cărți citite sunt romane de ficțiune , ce consider eu ca ma relaxează fără să îmi provoace insomnii de creație sau rearanjarea sistemului de valori. Una din cărțile de genul ăsta e  Molima de Guillermo del Toro  (regizorul celebrului Labirint al faunului)  si Chuck Hogan . Pe scurt , Molima dă o explicație mai puțin banuită originii vampirilor și e ca o gură de aer proaspăt printre atâtea texte gen Twilight . Vampirii descrisi aici sunt mult mai înfricoșători , par o epidemie cu origini neclare ce amenință întreaga existență umană . Nu vreau să bat monedă pe cât de accesibilă e cartea dar ajunge să vă spun că eu am citit-o repede . M-a prins încă de la primele pagini (se vede talentul cinematografic al lui del Toro) și se încheie exact ca un serial ce te face să îți dorești neapărat următorul episod .

                                              Puteți să o achiziționați de la la prietenii de la Elefant( unde vă așteaptă tot felul de titluri si oferte ).  Eu unul mă bucur de existența lor pentru că fac accesibile o multime de cărți interesante Lecturați in voie!

Intrebarea lui Dinel

DINEL NUTU(STAICU)

           Ca tot au trecut cutremurele atat in Japonia cat si prin curtea lu' Mondialu' sau Irinel  trebuia sa se gaseasca un subiect suculent pentru ogarii din presa romaneasca . Sentinta definitiva in cazul lui Dinel Staicu(actualmente Nutu - oare o sa se sesizeze Nutu Camataru pentru folosirea distinsei sale porecle??) a agitat apele si asa tulburi de scandaluri mai mult sau mai putin politizate ale universului media romanesc . Interesul a explodat brusc in momentul in care ''mascatii'' nu au gasit pe cine sa ridice de la resedintele nostalgicului ex-militian ,doctor honoris causa al celebrei Universitati din Chisinau .  Gratarul cu polemici si barfe pe seama locului unde s-ar afla acesta  sfaraie vesel si specialistii cazurilor gen Elodia au intrat deja in fibrilatii . Se scrie mult si foarte inexact despre personajul nostru . Sunt o seama de istorii ce par de domeniul anecdotic care acum revin la suprafata spre a creiona un foarte interesant puzzle cu mai multe piese lipsa. Ce urmeaza sa va relatez se intampla in 2004 cand talentatul domn Staicu ,finantator pe atunci al Universitatii Craiova decisese sa candideze pentru functia de primar al Craiovei . Retragerea prematura din cursa a facut sa pierdem cateva momente antologice probabil . Chiar si asa , Dinel a apucat sa apara intr-o buna seara la TVR Craiova pentru a isi prezenta platforma-program .  Pentru ca devenise de curand doctor in stiinte economice la Universitatea din Chisinau cu o lucrare intitulata ''Economia subterana'' , moderatoarea aminteste de aceasta si ii pune o intrebare legata de acest studiu la care proaspatul ''doctor'' raspunde ocolind subiectul . In aceste momente intervine in direct, profesorul Cezar Avramescu , indignat de simulacrul de gandire stiintifica al invitatului din platou . Fara menajamente , profesorul infiereaza universitatea ce isi permite acordarea de titluri doctorale in asemenea conditii . Mai mult, ii cere lui Dinel sa enunte o celebra teorie cunoscuta ,se pare oricarui student la o facultate de profil . Sub ochelarii fumurii , lui Staicu nu i se miscase nici macar un muschi de pe fata . Foarte calm ii spune lui Avramescu ca are o intrebare pentru el . Desi vexat de situatie acesta accepta.

   "Cati dolari aveti in cont domnule profesor?''

Dupa un moment de tacere tensionata in bazaitul reflectoarelor :

    '' Nici unul domnule!''

Cu un mic zambet , Dinel raspunde:

    "Ei bine...domnule Avramescu...eu am peste un milion si asta fara sa stiu teoria de care vorbiti. In concluzie , probabil  nu mi-a trebuit''.

     Profesorul a inchis telefonul . Moderatoarea a trecut mai departe. Dinel raspunde imperturbabil de parca nimic nu il poate lua pe nepregatite.

Povestioara asta e mai mult decat o mostra de tupeu. Arata ce fel de oameni a nascut tranzitia, balegarul rodnic al anilor '90 pe care nu il vad spalat asa usor in 2011 de un grajdar manjit pana la gat ...

Fluturi in stomac(BiMS)

       Fara pretentia unei revelatii universale  vreau sa va zic si eu doua vorbe despre o trupa interesanta ce se numeste  Butterflies in My Stomach(BiMS) . Aud pentru prima data de ei zilele astea si totusi se pare ca e vorba de niste muzicieni seriosi , cu ''antecedente'' si referinte prestigioase(La sfarsitul lunii august 2006, BIMS a fost selectata printre cele mai bune trei trupe noi din lume, la sectiunea Electronic, in urma unui concurs initiat de casa de discuri Sony si  publicatia Billboard.)

       Mie unul mi se pare ca oamenii chiar vin pe un filon nu tocmai exploatat de muzicienii romani si anume un melanj de nu-jazz, downtempo si trip-hop . Sunt foarte curios de evolutia  ulterioara pentru ca din ce  am ascultat pana acum suna foarte bine si daca isi gestioneaza cu atentie promovarea si prestatiile, se pot astepta la ridicarea in mainstreamul de gen , evident peste hotare pentru ca la noi nu prea e loc de asa ceva. Ii recomand oricui ii plac trupe ca Morcheeba, Massive Attack sau Portishead .