Movie Menu: Western “Spaghetti”

Westernul de tip “spaghetti” este un sub-gen cu o largă răspândire al genului de film western. Westernul a apărut în primele sale forme drept literatură de tip “foileton”(literatură pentru mase rezultă fenomen de cultură populară) şi reviste de benzi desenate ce glorificau acţiuni dubioase ale unor figure gen Jesse James sau Davy Crockett. Un produs de vază al culturii de masă, westernul apelează la numeroase convenţii, arhetipuri si mituri pentru a pune pe tapet problematici general valabile ca de exemplu lupta binelui cu raul, penitenţa şi izbăvirea, fascinaţia omului faţă de bogăţii(dobândite fără trudă) si nu în ultimul rând mitul fondator al Americii: libertatea si inceperea unei vieti noi.. Acest gen a decăzut prin redundanţa sa excesivă, prin naivitatea în credinţa că publicul nu se transformă. Generaţiile s-au schimbat şi odată cu oamenii s-au modificat tematicile şi decorurile filmelor. Westernul a căzut şi pentru că reprezintă poate cel mai scripatat şi formalizat gen de peliculă apărut vreodată. De la eroul moral şi curajos de tip John Wayne care după orice urmărire spectaculoasă în prăfuita preerie americană este bărbierit proaspăt şi apretat ca scos din cutie până la momentul ultimului duel în care eroul pozitiv ţinteste întodeauna mai bine decât detestabilul său adversar, westernul este standardizat până la virgulă, reprezentând oglinda societăţii americane inter- si postbelice. Filmele din epoca de aur a genului (pana, sa zicem, la sfarsitul anilor '50) aveau ca protagonisti personaje puternic individualizate, definite din trasături clare de penel: oamenii erau buni sau răi, femeile erau gospodine nevinovate sau prostituate, bărbaţii erau cowboy oneşti sau bandiţi răuvoitori, iar vestul era populat de albii civilizaţi şi de indienii sălbatici.

Însă istoria nu iartă pe nimeni. Anii '60 aduc pe lângă zguduiri politico-sociale mondiale și o revoluție de concepte și credințe pe peluza idilică a suburbiilor americane. JFK, Martin Luther King,Hendrix , Bob Dylan sau Andy Warhol sunt nume ce stau pe toate buzele. Dustin Hoffman este sedus de Ann Bancroft în “Absolventul” si şochează familia Smith ce stă cuminte aşteptând să-l vadă pe “The Duke” Wayne sau pe Jimmy Stewart – “barbatul pe care orice mamă l-ar vrea drept ginere” împărţind justiţia frontierei într-un mod ce astăzi ar fi cam “politically incorrect” . Pentru că la o privire sumară infractorii din western sunt: indieni ce nu stiu de pipa păcii, mexicani revoluţionari de profesie sau negrii renegaţi scăpaţi de pe plantaţie .În climatul nesigur al revoluţiei sexuale, al războiului din Vietnam şi al perimării unei generaţii de actori, westernul classic decade. Este timpul unor filme ce pun problematici precum politica externă a S.U.A., miscarea hippy, segregaţia rasială,conflictul dintre generaţii etc. Pe acest fundal la jumătatea decadei apare primul film al lui Sergio Leone din aşa numita trilogie a “dolarilor”: “Pentru un pumn de dolari”. Acest film este socotit piatra de temelie a genului spaghetti-western. Astfel apare o nouă generaţie de cineaşti pasionaţi de mitologia Vestului Sălbatic şi de ce poate ea oferi, veniţi nu de la Hollywood ci de la Roma, din studiourile Cinecitta, şi interesaţi nu atât de opoziţii clare cât de spaţiul gri dintre acestea. La început au fost denumite “spaghetti-western” cu conotaţie peiorativă dar ceva mai târziu atât critica cât mai ales publicul au recunoscut majora influenţă a peliculelor acestea europene asupra westernului în particular cât şi asupra tehnicii de a face filme la Hollywood. Aceste filme erau îndeobşte coproducţii italo-spaniole. Multe dintre aceste filme au ca temă revoluţia mexicană,bandiţi mexicani sau zona de frontieră a S.U.A. pentru ca sunt filmate în regiunea Almeria din Spania(climat deşertic,asemănare cu sud-vestul Americii) şi producătorii aveau posibilitatea de a folosi nativi spanioli ca si figuranţi. Peliculele împărtăşeau ca şi trăsături commune limba italiană, bugete reduse şi o cinematografie ultra fluidă,violentă şi minimalistă care a demitizat foarte multe din convenţiile anterioare ale genului western. Aceasta s-a întâmplat în parte intenţionat, în parte fără voie din cauza apartenenţei la un alt tip de cultură a cineaştilor şi din cauza bugetului redus. Se poate astfel vorbii despre crearea semi-involuntară a unui nou produs al culturii de masă din filiera cinematografică. Filmele adunate sub această denumire au redefinit genul şi au intrat în mentalul colectiv cel puţin la fel de pregnant ca unele westernuri clasice. În multe cazuri imaginea arhetipală a unui western este un duel din filmele lui Sergio Leone iar Clint Eastwood este marca înregistrată a pistolarului enigmatic.

Westernul spaghetti este un “copil rebel”. Acest gen de film prezintă foarte multe intertextualităţi cu mitologia de tip Wild West şi cu filmele clasice.Unele dintre cele mai bine cotate filme western sunt reinterpretări, parodii construite cu reverenţă(“Pentru un pumn de dolari” este un remake total al filmului “Yojimbo” al cunoscutului regizor japonez Akira Kurosawa.”Pentru un pumn de dolari” a generat şi el un remake destul de celebru: “Supravieţuitorul” cu Bruce Willis în rolul pe care îl jucaseră anterior Clint Eastwood şi Toshiro Mifune).Tehnica de filmare a lui Sergio Leone este preluată de mulţi regizori din noul val. Replicile célèbre ale pistolarilor spaghetti sunt reciclate,parodiate şi omagiate în diverse pelicule. Urmarea la “Pentru un pumn de dolari” este “Pentru câţiva dolari în plus”. Acest film face referire în timpul desfăşurării acţiunii la “High Noon” şi “My Darling Clementine” – două westernuri din perioada de glorie a peliculelor clasice. Deşi foloseşte şi reutilizează multe din atuurile şi ideile westernului classic, italo-westernul se rebelizează practic şi aruncă în aer anumite convenţii. Aceste filme sunt mult mai violente decât cele americane, eroii filmelor sunt defapt nişte anti-eroi, prin renunţarea la principile morale puritane ale Americii(spre exemplu în filmul “Django”, eroul principal asistă la o scenă de biciuire aplicată unei femei de către o bandă de nelegiuiţi şi intervine destul de târziu ) . Anti-eroii sunt niste personaje mai veridice în contextul în care sunt plasate filmele: revoluţia mexicană, goana după aur, sfârşitul războiului de secesiune.Eroii ca Django sau Omul Fără Nume sunt amorali. Ei nu se servesc de principii pentru a-şi stabili cursul acţiunilor ci de instinctual de conservare şi interesele de moment. Intertextualitatea filmelor de acest gen vine şi din literatura clasică greacă(demnă de remarcat asemănarea ambivalenţei personajelor din piesele greceşti cu moralitatea gri a pistolarilor). O altă sursă de intertextualitate şi inspiraţie sunt pildele comunităţii siciliene. Astfel din multe filme western rezidă tematica răzbunării pentru spălarea unei ruşini ce poate transcede timpul. Provenind dintr-o societate cu puternice accente de catolicism , nu e de mirare că unele dintre aceste filme prezintă diverse alegorii religioase.

Un alt punct important în favoarea westernului – spaghetti faţă de cel clasic este coloana sonoră. Muzica acestor filme este atmosferică,de multe ori lugubră, lucrează foarte bine în concordanţă cu imaginile de pe ecran. Ennio Morricone este cel care făcut acest tip de muzică celebru. Coloana sonoră a filmelor lui Leone este poate printe cele mai uşor recognoscibile din istoria cinematografiei mondiale. Niciodată până la acest gen de filme nu fusese un gen de film aşa de strâns asociat cu muzica sa.

Actorii din spaghetti western circulă prin peliculele de acest gen , caracterizând mereu aceleaşi tipologii şi oferind publicului acelaşi fundament de personaj cu nuanţe doar uşor schimbate.

Aceste filme sunt nişte manifestări artistice prin care rezidă hedonismul, plăcerea subversivă a publicului de a evada din canoanele clasice ale filmului şi extrapolând , din entropia avansată a societăţii moderne.

Italo-westernurile prezintă adesea imagini carnavaleşti ce simbolizează anularea convenţiilor şi neutralizarea graniţelor între moral şi imoral.

Unul dintre cele mai bine cotate filme western din istorie este „A fost odată în West”. Opera de maturitate a celebrului Sergio Leone , cu un scenariu scris de nu mai puţin celebrii Bernardo Bertolucci şi Dario Argento(cel mai mare regizor italian de filme horror), ne aduce povestea unui străin misterios ce îşi acompaniază luptele cântând la armonică. Străinul(Charles Bronson) se raliază cu un aventurier(Jason Robards) pentru a apăra o frumoasă văduvă(Claudia Cardinale) de un asasin nemilos(Henry Fonda) , angajat al unui baron al căilor ferate. Filmul prezintă numeroase exemple de intertextualitate primară. În primul rând filmul este un „remake”(o parodiere gravă, reverenţioasă) a filmului „Johnny Guitar” din 1954. În acel film duelurile erau anunţate de acorduri de chitară pe când în „A fost odată în West”, armonica este cea care dă semnalul unui moment intens. Costumaţia lui Henry Fonda din acest film este preluată aproape total din filmul „Warlock”(1959) – unde Fonda joacă eroul principal(reciclarea actorilor). Filmul „ A fost odată în West” arată a o privire aproape naturalistă asupra unei perioade tulburi a istoriei S.U.A. Este momentul marii expansiuni către vest, a distrugerii habitatului indienilor, a dezrădăcinării abuzive a multor fermieri pentru că pe pământurile lor alerga acum „Calul de Fier” al progresului „Unchiului Sam”. De aceea filmul lui Leone face referire la un vechi film mut – „The Iron Horse”(1924) ce tratează problema schimbărilor aduse de tehnologizare şi capitalism. Un fapt interesant este că Leone în acest film îndrăzneşte să schimbe un fapt ştiut: Henry Fonda era eroul pozitiv. În „A fost odata...” Henry Fonda este opusul tuturor rolurilor sale de până atunci. Leone crează intertextualităţi cu majoritatea filmelor care l-au influenţat ca regizor. Scena de debut(a celor trei pistolari aşteptând în gară) este preluată aproape identic din „High Noon”.O altă preluare este scena duelului final dintre Frank şi Harmonica ce se aseamănă teribil cu duelul din „The Last Sunset”(1961) un film preferat al lui Bernardo Bertolucci. Criticii de film vorbesc de faptul că „ A fost odată în West” trece de stadiul de spaghetti western(staruri americane, buget masiv) . Este momentul de apogeu al lui Leone în acest domeniu. Fimul se vrea a fi un omagiu adus tuturor westernurilor şi regizorilor care l-au influenţat pe Leone.

În privinţa raportului codare – decodare filmul nu este ermetic.Majoritatea informaţiilor date de emiţător sunt preluate de receptor si decodate corect . Dar se poate spune despre spaghetti-western că în general izomorfismul dintre emiţător şi receptor se crează mai greu decât în cadrul altor filme( ex. Western clasic). Fiind o comunicare indirectă ,înregistrată e dificil ca receptorul să creeze rapid feed-back emiţătorului şi astfel anumite erori în decodare nu se pot ajusta. Filmul de care vorbim are un nivel denotat simplu: dorinţa de răzbunare a unui pistolar enigmatic se grefează pe lupta unei tinere văduve de a nu fi deposedată de moştenirea sa legală. La nivel conotativ mesajul decodat oferă conflictul moral între pistolarul mânat de interese şi binele suprem de a apăra pe cei mai slabi. De asemenea , după cum menţionam mai sus , filmul se prezintă ca o parodie codată atent şi subtil la momente şi tehnici cinematografice ce l-au influenţat pe regizorul în cauză.

În încheiere trebuie menţionat că „ A fost odată în West” este un produs şi un exemplu de cultură populară prin efectul produs asupra generaţii întregi de cinefili, prin gradul său de penetrare în civilizaţii diferite, prin numărul de remake-uri ce le-a produs de-a lungul timpului sau prin influenţarea tehnicii de filmare şi asociere a unor imagini cu sunete(inovaţiile aduse de Morricone prin folosirea în premieră a unor instrumente inedite sau editarea minimalistă a momentelor cheie din film). Prin toate acestea şi prin convenţiile şi paradigmele reutilizate dar şi prin cele prin care inovează , filmografia spaghetti se impune autoreferenţial în panoplia efectelor culturii de masă.