La mélancolie du temps perdu

De neînțeles pentru mine e tristețea acrobatului

ce de la înălțime vede plasa de salvare

Ca pe o cămașă de forță ascunsă la vedere.

Și nu știu decât că fiecare preferam să ne mințim

Că noi pășim în gol când plasa e mereu acolo.

Regretul timpului suspendat,

E că atârnă deasupra de uitare,

Amenințat de viitor și făr’  de plasă de scăpare,

În el stând concentrat tot ce am visat...