Fragment de Japonia

      Pentru ca tot mai des in ultimele zile se varsă tone de cerneală sau pixeli ma rog( tot suntem in online) pe tematica Japoniei de parcă între Hiroshima si Fukushima  acest popor nu ar fi prezentat mai  nimic notabil pentru lumea vestică , vreau să vă povestesc un mic episod din care nu o să trag concluzii aici pe blog ci să las la latitudinea fiecăruia sa descifreze ceva in el sau chiar daca merita reflectat pe marginea intamplarii.

      Să zicem că e 17 martie 2011 și după cum toată lumea știe  Japonia a primit varianta demo a iadului începând cu 11 ale lunii. Rețelele de știri ne mai anunță în plus că distracția continua cu condimente nucleare . Scena se produce pe aeroportul Haneda din Tokyo unde foarte mulți străini se agită să părăsească Țara Soarelui Răsare. Cursele sunt amanate sau anulate si stiri contradictorii despre  pericolul radiatiilor se aud peste tot.Totusi nimeni nu e in  panica tipica filmelor  americane cu dezastre. Personajul principal e o studentă româncă grăbită să ajungă la aeroportul Narita de unde decolează cursele externe. În momentul în care își primește bagajul observă că unul dintre geamantane are mânerul rupt și pus lângă acesta. Tocmai când se grăbea mai tare , se gândește ea. Acum intervine partea interesantă : aeroportul oferă asistență între îmbarcări ce înseamnă o mulțime de persoane  care verifică daca ți-ai recuperat bagajele, dacă reușești să ajungi la terminalul de plecare sau pur și simplu să te facă să nu simți vreun atac de agorafobie cauzat de agitația tipică aeroporturilor. Una dintre aceste îndrumătoare observă geamantanul defect al personajului nostru. Ce urmează ? Amintiți-vă de androizii zâmbitori din Blade Runner combinați cu Sandy Bell și solicitudinea respectuoasă a unui majordom din era victoriană. Călătoarei i se cer scuze , i se oferă posibilitatea de a primi un geamantan nou cu complimentele Nippon Airways  sau în cazul în care nu are timp asistenta o despăgubește pe loc pentru dauna (asupra careia nimeni nu așează suspiciunea că nu ar fi fost cauzată de angajații aeroportului) . Și toată această discuție are loc în timp ce pe plasmele uriașe ale aeroportului , împăratul Akihito, "simbolul statului și al unității poporului japonez'' dupa cum precizeaza constitutia nipona, le transmite supușilor că țara trece prin cea mai gravă criză din 1945 până astăzi și că necazurile nu au luat încă sfârșit. După acest episod , în sala de așteptare a terminalului , o familie de români cu un copil mic în brațe mărturisește că sigur se vor întoarce în Japonia imediat ce situația se va stabiliza. Par molipsiți de calmul și siguranța afișate de cei mai mulți dintre localnici.

     După cum spuneam , nu am comentarii de facut în acest articol. Doar o observație : E vorba de același popor a cărui armată a masacrat un oraș întreg în 1937 la Nanking ca mai apoi să omită acest fapt inclusiv din cărțile de istorie .

        Așa că…îmi permit să am rezerve când jurnaliștii de pe la noi sau de aiurea își fac iluzii că pot surprinde ce e cu adevărat în spatele ochilor migdalați.

The House Of The Rising Sun…

       Să scrii despre tragedia japoneză în aceste momente e probabil un demers la modă. Subiectul este o mină de aur și mulți își confecționează măștile compasiunii asa cum actorii japonezi de teatru își pun măști înfiorătoare pe chipurile zâmbitoare. Nu pot pretinde vreo experiență japoneză în cazul meu. În schimb , situația de a avea un membru al familiei chiar în mijlocul evenimentelor m-a facut să mă uit cu alți ochi decât cei ai telespectatorului neutru cuibărit în siguranța iluzorie de zi cu zi ce urmărește cum Pământul se mai scutură nervos de oameni ca un caine uriaș de puricii care îl agasează . Comparația nu îmi aparține dar cred că arată destul de bine cât de insignifianți suntem de cele mai multe ori în schema Universului. Nu e cazul să bat și eu câmpii pe această temă. Sunt destui scribi ce o vor face. Ce am reținut eu din ultimele două zile e că alte state lovite în acest mod s-ar fi scufundat în haos și moarte. Așa cum Japonia cade doar în filme ( Japan Sinks). Țara aceasta lovită cu violență de natură și istorie în acelasi timp găsește mereu resurse nebănuite nu în solul ei pietros ci în filosofia și tăria de caracter a celor ce o locuiesc. Oamenii de acolo care nu fug speriați ci se regrupează cu încredere în guvernul lor( îmi vine să râd cu amărăciune când încerc exercițiul comparației pe guvernul nostru) . Îmi vine în minte faptul că în tot acest haos un profesor japonez a găsit de cuvință să se intereseze de soarta unui student român pe când profesorii români au fost prea ocupați să îi scrie două-trei cuvinte. Evident nu seamănă cu noi , cu europenii chiar . Am auzit de multe ori de faptul că japonezii sunt un popor poate mai rece și mai trufaș decât semenii vestici . Dar sa nu uite nimeni ca atunci cand catastrofe naturale au zguduit alte natiuni si zone , Japonia s-a aflat mereu in prima linie a solidaritatii. Japonezii au spiritul aparte al poporului insular care a luptat în întreaga sa existență cu elementele si nu ii vad cedand terenul doar pentru ca planeta spune asta. Sunt convins că după ce apele se vor retrage, focurile se vor stinge și cutremurele vor înceta , localnicii se vor întoarce cu hotărâre la a-și reconstrui viața. Tot acolo , în casa lor . Casa Soarelui Răsare.

melodia este dintr-un film taiwanez dar mi se pare că surprinde bine tristetea situatiei dar si speranta în viitor…