Cenaclu cu 40% alcool

      Povestea de față vine de prin 1981 sau 1982( cel care mi-a relatat-o nu mai ține minte anul exact) . Și totul a pornit de la o discuție la șpriț despre cum se găsește creativitatea în pahar sau patima beției ca sursă de inspirație. Pe firul ăsta cineva de la masă zice : Știți că am fost odată la Nichita Stănescu acasă?

      Am ciulit urechile instant. Subiectul suna foarte tentant . Deși din memoriile scriitorilor și jurnaliștilor prieteni cu Nichita se știu destul de multe despre obiceiurile poetului , aveam ocazia să aud mărturia cuiva apropiat mie , relatată într-un cerc restrâns. Îmi pare rău că nu am avut un reportofon  pentru a reda povestirea în exact cuvintele originale dar o să încerc să redau cât mai fidel din memorie:

     Eram în perioada studenției la București , cam în 81-82 și la cămin mă împrietenisem cu un tip haios , Paul. Omul avea o pasiune egal împărțită între macheală și artă . Pentru căminiștii modești financiar erau în mare vogă chefurile de apartament mai ales că în restaurante începuse să bată vântul și mai adia și umbra unor opreliști impuse de regim adică mai ușor cu trozneala la cârciumă și mai mult în câmpu’ muncii. În fine! Într-o seară cam nereușită , după câteva partide de rummy, Paul zice: Bă am putea merge la Nichita Stănescu! Am mai fost eu cu niște prieteni, am auzit că se strâng și azi . E haios și cam singura condiție e să aduci ceva de băut . Bun! Zis și făcut ! O sticlă de vodkă de 25 de lei și spre Piața Victoriei unde avea poetul o garsonieră într-un bloc nou la vremea aia, pe la etajul 5. Când am ajuns acolo am avut un mic șoc. Parcă aterizasem într-o întrunire de hippioți varianta românească . Nichita era muci , doar în chiloți , pe un divan și se adăpa serios dintr-o vodkă la 750 ml. Lângă el era un fel de aghiotant care tot învârtea niște foi iar poetul îi mai comanda din când în când să recite din ce scrisese cu o zi în urmă . Prin garsonieră se perindau destul de mulți în diverse stări de beție . Apare unul cu o damigeană pântecoasă și prăfuită : Maestre eu sunt de la Ploiești și am venit cu vinul astă! Nichita a reacționat instant când a auzit de meleagurile natale . Ploieșteanul a trebuit să recite ceva ca să îi fie acceptată ofranda ca de altfel mai toți de acolo . Se lua cuvântul aleatoriu iar Nichita îi mai întrerupea când își amintea vreun vers ce-i scăpăra în aburii beției. După vreo oră și ceva mă cam săturasem de frânturi de poezie și atâta băutură și l-am lăsat pe Paul cu poeții. Am aflat a doua zi că noaptea s-a încheiat apoteotic la 5 dimineața cu toți care mai rămăseseră, pișându-se sincron în gărdulețul viu de la parterul blocului iar Nichita șef de trib și instigator la acțiunea respectivă!

     Doi ani mai târziu Nichita Stănescu murea . Ficatul tratat cu atâta alcool cedase . Concluzia discuției a fost că bețivani magici au fost și Nichita și Fănuș . Unul cu tăriile , celălalt cu iubitul său șpriț . Acum stau și mă gândesc :  E la mintea cocoșului : mai bine să rămânem la struguri!