Cuvinte pentru atunci când visezi

 

Te priveam dimineața în lumina caldă

Cum se plimbă umbre pe chipul tău

Și spre mine deschizi ferestre verzi

Ești mirată când îmi atingi zâmbetul

Și pari că vrei să îl oprești pentru tine

Nu îmi amintesc decât mâinile tale

Și orbirea ar fi o binecuvântare

Pentru că orice altceva nu îmi va mai bucura privirea ,

Orice e mai puțin decât să văd cum te pierzi tu în așternuturi

Căutându-mă pe mine în vise

Chemată de cuvintele mele , agățate de zâmbetul pe care îl aștepți mereu…

Trage BAC-ul mai la mal…

         Dacă liga lu’ Mitică e la ceas de pauză și în politică decât Băsescu mai dă cu vâsla-n baltă borând din Chivasu’  de doișpe ani pe vremelnicul dar totuși rege Mihai, ne aruncarăm ochii asupra examenului de maturitate . Adică bacalaureatul. Unde se fură ,cică ,în stilul consacrat prin sedii de partid sau de guvern . Super-terminatorul educațional Daniel Funeriu zis Colegul Neutru a intrat în mafia profesorașilor cu 7 milioane salariu și amenință că dacă tot nu știe el genurile măcar să nu mai ia nimeni diplome . Una peste alta la BAC s-a copiat cu largul concurs al cadrelor didactice . Mare rahat pe bat! E ceva nou? Nu prea cred. Efectul ar fi ca se creează o masă de absolvenți ce au carențe grave în educație . Eu îmi imaginez că peste niște ani și masterate șmenuite prin universități cu ștaif din lumea bună , niște băieți din ăștia(și fete- să nu discriminăm că îmi pierd din cititori)  o să ajungă și ei miniștri în guvernul Boc 45 . Problema morală care mi se ridică totuși în fața ochilor e că sistemul educativ prost croit, administrarea instituțiilor de către manageri implementați precum porumbul de un partid sau altul, salarizarea derizorie și lipsa gravă de respect acordată celor care săvârșesc actul didactic au dus la situația ca din 150 de elevi la un examen , 100 să fie prinși cu fițuici . Nu aș vrea să le iau apărarea dar mă gândesc că oricum problema esențială se accentueaza cu lipsa unui examen serios de admitere la facultăți unde tot tampitul intra cu un dosar in mana si iese direct ca in The Wall spre tocatorul social si cerand ajutor de somaj. Acolo  putregaiul examenelor blătuite e și mai masiv . Cât despre ce se întâmplă acum cu profesorii și elevii surprinși în mizeria cu BAC-ul , nu asistăm decât la o vânătoare de vrăjitoare marca PDL 2011, praf în ochii tâmpilor și pâine și circ până la următoarea mega-arestare comandată pentru vreun nabab cu termen de valabilitate redus în portul Cotroceni. Hai Gaudeamus igitur și gheață-n pahar mateloți!

Cum rezolvă rușii probleme delicate

      In numărul curent al revistei Historia e un articol interesant despre Lavrenti Beria , șeful poliției politice sovietice din perioada stalinistă . Materialul are la bază  cartea biografică a fiului lui Beria, Sergo . Printre dezvăluirile inedite se strecoară în capitolul dedicat lui Stalin un schimb de telegrame cu președintele american F.D. Roosevelt ca urmare a întâlnirilor secrete de la Teheran(1943) unde cei doi lideri puseseră la cale suprimarea imperiului britanic ca obiectiv după înfrângerea naziștilor . Le redau conform articolului mai jos:

În anul 1944, Roosevelt i-a trimis lui Stalin o telegramă cifrată în care îi scrie, textual: „După cum ştiţi, sunt în campanie electorală pentru al patrulea mandat de preşedinte al SUA. Ar fi extrem de jenant pentru mine dacă ar transpira în presă ceva din natura convorbirilor private avute cu Dumneavoastră la Teheran. Roosevelt”.

Răspunsul lui Stalin a făcut senzaţie când jurnalistul american David Brinkley  a făcut publice aceste  două   telegrame la televiziunea naţională americană: „Domnule Preşedinte. Confirm primirea telegramei Dumneavoastră şi vă comunic măsurile luate aici: stenogramele convorbirilor noastre au fost arse, iar translatorul nostru a fost împuşcat. Stalin” .

Ăsta da management politic nu?

         Articolul integral din revista HISTORIA 

Omul zilei

     

          Rolling Stone îl declară pe Tom Waits omul zilei în muzică . Trubadurul cu voce abrazivă , veșnic experimentând pe propriul ficat și pe instrumentele muzicale a ajuns la 63 de ani . Tipul ce pretinde că s-a născut pe bancheta din spate a unui taxi aflat în mers în San Diego ,în adolescență a locuit într-o mașină și a fost portar de club de noapte în L.A., a cântat jazz la megafon nu doar o dată, s-a războit cu marile agenții de publicitate care îi folosiseră cântecele în campanii de adevertising(Opel a pierdut un proces intentat de Waits pentru ca folosise intr-un spot in Norvegia, un artist a carui voce semana incredibil de mult cu a Trubadurului) , comentând malițios la adresa altor superstaruri( gen M.J.) care făceau banii pe chestia asta,a fost inspirat de scriitori ca Jack Kerouac sau Charles Bukowski, a jucat în filme ciudățele gen  La tigre e la neve al lui Benigni sau Imaginarium of Doctor Parnassus regizat de Terry Gilliam și nu în ultimul rând a cantat , întinzând la maxim corzile-i vocale aspre și ruginite , îndulcind sunetul cu măiestria de pianist . În decursul a vreo 30 de ani de carieră a scos în lume piese ca : Small Change , Heartattack and Vine ,Swordfishtrombones,The Piano has been drinking , Jersey Girl( melodie ce a fost cântată ulterior de Bruce Springsteen și mai apoi Bon Jovi) , Blind Love și nu în ultimul rând You can never hold back spring . Cei ce se apleacă asupra biografiei sale vor observa un artist a cărui carieră e într-o continuă evoluție, transformare ce îl lasă totuși recognoscibil de fiecare dată atunci când pune paharul de bourbon deoparte și se apropie de microfon . Comparat într-o revistă de muzică cu o deviație de  orchestră de la fier vechi, Waits face ce știe mai bine : cântă, joacă în filme și trăiește respirând prin toate pistoanele sale unse de alcool și tutun!

un cantec exceptional de pe coloana sonora a filmului La Tigre e La Neve(Roberto Benigni)

Visare–restart

 

       Am una din zilele acelea. Unul din momentele in care aș vrea să renunț la o groază de chestii de pe mine sau din jurul meu . Nu…nu sunt deprimat! Sunt sătul ca după prea mult junk-food … Sigur ți s-a întâmplat și ție să nu îți mai încapi în viața croită de hypermarket, corporație, legislație, religie, principii , societate, ignoranță , blazare ș.a.m.d.! Ai vrea să returnezi produsul dar părinții ți-au dat viață doar și ce au avut ei mai bun , nu factură și certificat de garanție. Ești propria creație de la un punct, ești tot ce a pus lumea în care te învârți , în tine . Ai prefera să zâmbești în soare nu în fața webcamului, ai încerca să scapi din rigoarea artificială a hainelor de designer. Recunoști? Să arunci telefonul cu toată memoria lui , cu toată viața ta povestită în contacte și mailuri! Să moară soneria , să învălui tăcerea cu prezența ta. Să îți parchezi mașina și să uiți de ea…să lași drumul să îți regăsească picioarele și să se împrietenească din nou ca atunci când învățai să mergi. Nu zâmbești puțin deja? E familiar sentimentul! Te-a încercat cel puțin o dată! O …nu …nu am devenit sociopat…nu e clasicul caz de as prefera să dispar de pe hartă!  Aș vrea doar să încep să îmi scriu singur harta, să redescopăr lucruri poate știute și nu uitate ci doar transformate în masa de obligații și conveniențe care a devenit viața . E vreo cerere nostalgică de întoarcere la copilărie? Nu! Vreau să pornesc de acum, bogat în toate experiențele mele, nu prefer să fac remake sau cover . E doar restart!

 

Cenaclu cu 40% alcool

      Povestea de față vine de prin 1981 sau 1982( cel care mi-a relatat-o nu mai ține minte anul exact) . Și totul a pornit de la o discuție la șpriț despre cum se găsește creativitatea în pahar sau patima beției ca sursă de inspirație. Pe firul ăsta cineva de la masă zice : Știți că am fost odată la Nichita Stănescu acasă?

      Am ciulit urechile instant. Subiectul suna foarte tentant . Deși din memoriile scriitorilor și jurnaliștilor prieteni cu Nichita se știu destul de multe despre obiceiurile poetului , aveam ocazia să aud mărturia cuiva apropiat mie , relatată într-un cerc restrâns. Îmi pare rău că nu am avut un reportofon  pentru a reda povestirea în exact cuvintele originale dar o să încerc să redau cât mai fidel din memorie:

     Eram în perioada studenției la București , cam în 81-82 și la cămin mă împrietenisem cu un tip haios , Paul. Omul avea o pasiune egal împărțită între macheală și artă . Pentru căminiștii modești financiar erau în mare vogă chefurile de apartament mai ales că în restaurante începuse să bată vântul și mai adia și umbra unor opreliști impuse de regim adică mai ușor cu trozneala la cârciumă și mai mult în câmpu’ muncii. În fine! Într-o seară cam nereușită , după câteva partide de rummy, Paul zice: Bă am putea merge la Nichita Stănescu! Am mai fost eu cu niște prieteni, am auzit că se strâng și azi . E haios și cam singura condiție e să aduci ceva de băut . Bun! Zis și făcut ! O sticlă de vodkă de 25 de lei și spre Piața Victoriei unde avea poetul o garsonieră într-un bloc nou la vremea aia, pe la etajul 5. Când am ajuns acolo am avut un mic șoc. Parcă aterizasem într-o întrunire de hippioți varianta românească . Nichita era muci , doar în chiloți , pe un divan și se adăpa serios dintr-o vodkă la 750 ml. Lângă el era un fel de aghiotant care tot învârtea niște foi iar poetul îi mai comanda din când în când să recite din ce scrisese cu o zi în urmă . Prin garsonieră se perindau destul de mulți în diverse stări de beție . Apare unul cu o damigeană pântecoasă și prăfuită : Maestre eu sunt de la Ploiești și am venit cu vinul astă! Nichita a reacționat instant când a auzit de meleagurile natale . Ploieșteanul a trebuit să recite ceva ca să îi fie acceptată ofranda ca de altfel mai toți de acolo . Se lua cuvântul aleatoriu iar Nichita îi mai întrerupea când își amintea vreun vers ce-i scăpăra în aburii beției. După vreo oră și ceva mă cam săturasem de frânturi de poezie și atâta băutură și l-am lăsat pe Paul cu poeții. Am aflat a doua zi că noaptea s-a încheiat apoteotic la 5 dimineața cu toți care mai rămăseseră, pișându-se sincron în gărdulețul viu de la parterul blocului iar Nichita șef de trib și instigator la acțiunea respectivă!

     Doi ani mai târziu Nichita Stănescu murea . Ficatul tratat cu atâta alcool cedase . Concluzia discuției a fost că bețivani magici au fost și Nichita și Fănuș . Unul cu tăriile , celălalt cu iubitul său șpriț . Acum stau și mă gândesc :  E la mintea cocoșului : mai bine să rămânem la struguri!

Accident

Bicicleta zăcea murdară de noroi, un cadru metalic contorsionat cu roți strâmbe și pneul sfășiat ca un intestin fugit din corp . Câteva spițe se mai învârteau încă cu un clinchet trist și neregulat . Aproape de ghidon, o mână se întindea spasmodic cu degetele rănite și unghii rupte . Din depărtare vuiau sirene, norii încremeniseră parcă în preumblarea lor de sus și picăturile de ploaie cădeau încet și grele peste ochii deschiși . În iris se prelungea înserarea unei umbre preocupate .

Esti bine? Ti-ai rupt ceva??? , vocea parcă venea din spatele unui căluș, gâtuită și neclară .

Undeva în dreapta, un far de mașină lumina intermitent murdar de apă și sânge . Avea și el o rană căscată și din grila radiatorului  țâșnea abur ca din ceainicul bătrân din casa bunicului .

O Doamne! De unde naiba ai apărut?

Pe coastele ce săltau hârâit în încercarea de a respira se plimbară mâini tremurânde . Zgomotul ambulanței devenise și mai puternic dar înca nu ajunsese . Cum se întâmplase? 

E normal să nu îți amintești nimic? Ce zi e azi? Ultima dată știa că se trezise și își reîncălzise o cafea uitată de cu o zi înainte.

Încearcă să nu te miști! Aproape au ajuns! , vocea era îngrijorată dar cu o promisiune nerostită plutind în jurul cuvintelor.

Ciudat era că nu simțea nimic în afara stropilor de ploaie de pe față. Aproape că plutea deși asfaltul jilav era sigur mai tare decât o saltea de puf.

A fost un accident, un mare ghinion, o să te faci bine!

Da ? Asta trebuie să fi fost! Se lovise la cap cel mai probabil. Simțea și un gust metalic în gură. Sânge?

Încercă să vorbească dar printre dinți nu izbuti decât să șuiere un geamăt și să tușească .

Stai cuminte, nu te mișca! Era altă voce, mai sigură, mai clară. Mâini iscusite îi prinseră trupul pe o targă. Din păr îi curgeau picături de apă gri pe gât. Simțea răcoarea lichidă insinuandu-se pe spinare.

În momentul acela , se trezi! Infirmiera îi spăla părul .

Sunt bine? Accidentul?Bicicleta?

Femeia privea nedumerită. Ce accident?

           Nu a fost nici un accident . Esti paralizată de 15 ani . Nu ai mers niciodată pe bicicletă.

Liberul arbitru e blat!

          Cam asta spune filmul The Adjustment Bureau . O parabolă modernă a existenței umane, o metaforă corporatistă despre sacralitate și o întrepătrundere cu mitul prometeic. Premisa e o întrebare: Suntem liberi în alegerile pe care le facem sau suntem doar pioni într-o uriașă schemă ce e perpetuu scrisă de mâini invizibile? Morala filmului : Dragostea învinge chiar și soarta. Soarta definită ca putere supranaturală ce ne hotărăște destinul e ajutată atunci când noi ieșim de pe cărare de un departament numit Biroul de Ajustări ( interesantă viziunea regizorului de a îi portretiza ca pe niște agenți FBI din anii 50 – o usoară trimitere spre filme noir și de ce nu inducerea unui sentiment orwellian de Big Brother). În această lume atent observată și ajustată , un politician în ascensiune se întâlnește  cu o balerină ( întâlnire provocată de agenții sorții pentru schimbarea carierei sale) . Idila ce se leagă între ei rupe echilibrul nevăzut realizat de Birou și de aici începe o cursă contra-cronometru către un sfârșit încețoșat. Recomandarea mea e să vedeți filmul. Jocul actoricesc e la înălțime , castingul mi se pare reușit . Terrence Stamp e magnific în frugala sa apariție pe ecran dar merită fiecare secundă la monologul său despre cât de nepregătită e lumea pentru a avea liber-arbitru.Emily Blunt dă căldură ecranului prin frumusețea ei non-hollywoodiană . Cinematografia e subtilă , succesiunea de cadre indoor-outdoor e pozitivă și New-York-ul e pus în valoare prin panorame superbe atât aeriene cât și la nivelul solului . Una peste alta , The Adjustment Bureau  nu e o capodoperă dar posedă un aer de prospețime și deși nivelul de realism din scenariu e redus , personajele sunt viabile și dezvoltate corect.

Vizionare plăcută!

Anotimp

De timpul presărat de noi , tu-l vei da uitării

Eu nu te voi blama

Nicicând nu o să-ți las chipul  pradă înserării

Mereu aici, mereu a mea!

Cu dulci si triste dimineți de octombrie

Mă vor înfășura veștminte din amintirea-ți caldă

În ploile lungi de noiembrie

Ce toată lumea în cenușiu mustind de apă scaldă…

Și-n zăpada proaspătă nu-mi voi întina pasul

Când gheața îmi desenează hărți misterioase-n geam

Ci voi căuta doar să-ți mai aud o data glasul
Mieriu si cald precum visam.

Prin eclipse și furtuni sălbatice de martie

Nu mă voi pierde navigând

Eșuat ca o veche corabie

Când tu îmi ești busolă-n gând

Acum , pe mai târziu și oricând vreodată

Lăsând concluzii pentru gloată

Să se întrebe și să socotească

Ce anotimp mai este atunci când or să ne privească…

Turistu' Muistu'

     Am profitat de week-end-ul prelungit de Rusalii si am tulit-o la munte mai ales că la mare ploua deprimant de stăruitor . Am ales zona Brasovului( orașul chiar respiră un aer de burg occidental  in special în zona centrala). Cazati în Moeciu , ne-am tot plimbat pe ruta Bran – Poiana Brașov – Predeal – Sinaia( unde am negociat o amenda de 7 milioane într-o atenție de 1 milion cu un polițist croit pe treabă) . Zona e realmente superbă , încărcată de istorie, maiestuoasă în peisaje și surprinzătoare gastronomic . E locul perfect pentru a mânca un bulz și îl recomand călduros pe cel de la Șura Dacilor din Poiană . O chestie care m-a deranjat mai mereu si parcă anul acesta cel mai mult e kitsch-ul de la baza Castelului Bran unde tronează un amalgam de jucărele, săbii ninja , arcuri de amerindieni , peruci multicolore și toate materialele promoționale de rahat care au legătură cu vampirii in general și Dracula în special . Ce am remarcat printre toate tâmpeniile expuse erau câțiva meșteșugari din zonă care lucrau fie în lut fie în lemn și o mulțime de ii foarte frumos lucrate . Per total escapada a meritat , minus un moment de pe drumul de întoarcere. Pentru că tot aveam timp la dispoziție, ne-am abătut spre Cheile Dâmbovicioarei și peștera cu același nume ( unde ghizii-copii fac toți banii deși peștera nu e deosebită) . Ideea e că am lăsat mașina la intrarea în peșteră și am continuat drumul pe malul Dâmbovicioarei în amonte . Remarcasem claritatea apei și din când în  când câte o pungă de gunoi menajer sau sticlă de bere plutind în derivă.  După vreo 300 de metri de la peșteră , drumul se lărgește și apar câteva pensiuni destul de nasoale pentru gustul meu, construite fără nici un fel de idee arhitectonică și sărăcind peisajul de frumusețea-i sălbatică. Imaginea se completa cu niște maneliști spărgând difuzoarele de Logan și una bucată grasă tânără ce  arunca de pe terasa unei vile ,direct in rîu, gunoi la foc automat. Ne-am explicat imediat pet-urile de bere și pungile de gunoi văzute mai devreme.  Am înjurat-o în gând și am plecat înapoi la mașină . Clișeul despre nenorocirea țării de a fi habitată de noi se certifică din nou. Mai ales de specia turistu’-muistu’!

Candoarea prostiei

Poveste adevărată . Am auzit-o de la taică-meu acum ceva vreme și îmi sună aproape ca un banc  . Dar nu este. Locul e școala generală, acum vreo 40 de ani, undeva la țară .  Învățătoarea e la primele lecții cu adunarea și scăderea . Invariabil se ajunge la un copil mai încet ce are nevoie de atenție suplimentară . Eroul în cazul de față e un băiețaș mucos , Mărinică.

- Auzi măi Mărinică, zice doamna, dacă tu ai doi colaci și mai primești doi de la țața Floarea , câți ai până la urmă ?

Mărinică întinzând vârtos mucii cu mâneca de la haină :

- Dooamnaaa? Da' când a zis țața că mi-i dă??!

În momentul ăsta al povestirii , izbucnesc și eu în râs concomitent cu taică-meu. Mai departe chiar nu am mai fost curios să știu ce s-a întâmplat, ce  a zis învățătoarea sau dacă săracu Mărin a intrat în posesia colăceilor. Dar o să mă interesez și vă povestesc altă dată.

Despre mândria de a putea fi liber

Homosexualii au ieșit în stradă pentru un nou marș pentru normalitate . Caricaturile neo-naziste , ultra-naționaliste sau ce mai cred ei despre sine când stau pe întuneric și se taie pe mâini, îi amenință că le rup capetele . Buuun! Dacă e să mă întrebi pe mine , ambele tabere sunt în eroare . Una că nu văd logica în a face marșuri pentru a sublinia că ești NORMAL ! Eu sunt heterosexual și mi se pare normal să fiu așa dar nu ies în stradă cu un fluier și un afiș după gât să urlu : Băăăăă! Eu sunt mascul și îmi plac femelele!!!!! Sunt liber, îmi asum libertatea și o respect pe a altora. Sunt conștient că nu e la fel pentru gay, societatea mai are până să asimileze complet situația și prezența lor dar de aici până la a te comporta ostentativ mi se pare ceva cale de bătut . Mă întreb dacă  ei chiar cred că sunt normali sau e și o plăcere ascunsă în a epata, fiorul ieșitului în evidență , momentul adolescentin de a îi șoca pe ceilalți . Iar dacă e așa , asta numai căutare a normalității nu se cheamă . Pot să înțeleg dorința de a fi liber să ai relații cu persoane de același sex fără a fi discriminat pentru asta . E ok, lumea nu o să se oprească aici dar homosexualii ar trebui să înțeleagă că iesitul pe strazi la forma  de circoteca exuberanta nu face decât să îi incite pe nefericiții gen Noua Dreaptă .  Dumnealor au senzația că apără lumea de un flagel ce nu există decât în mintea lor .  Grupurile de gen își strigă libertatea într-un mod stupid în primul și în primul rând pentru că instigă la agresiune. Privind nu printr-o morală de acceptare și toleranță(cum ar fi normal) ci chiar și prin legea compensației, e prea mult să răspunzi cu violență la o parada gay in care in cel mai rau caz ne este asasinat simtul estetic  . Cel mai corect mi se pare că asemenea marșuri ar trebui ignorate. Fără televiziuni, fără gură-cască , fără dobitocii care se hlizesc și fără frustrații cu spume la gură , toate manifestările astea ar cădea în curând în derizoriu și completă inutilitate. Nu e vorba de a imbratisa sclavia ''corect politic'' ci de a admite ca indiferent de optiunile noastre , oamenii sunt diferiti si atata timp cat spatiul vital nu iti este invadat nu ai de ce sa protestezi.  Până atunci  însă va mai curge apa multa pe Dunare iar românul mai găsește ceva de râs când vede că Gigi + Gică = LOVE sau le aruncă găleata cu lături în cap . Halal societate, ne merităm homosexualii flamboaianți cât și extremiștii de mucava!